Cum să nu te ispitească aventura? După obositoare cursuri universitare, sub inevitabila lor povară cotidiană, bașca lehamitea adiacentă – Calcul tensorial, Modulația de frecvență, Densități spectrale, Funcții Bessel și altele greu de „rumegat” –, simți dorința arzătoare a unei evadări, a unei dezertări din „țarcul” academic. Cînd mijloacele materiale nu îți oferă alte variante valide pentru ieșirea din impas, lecturile țin loc de terapie, de leac vindecător. De cîte ori reciteam fragmente din Craii de Curtea Veche, student amărît, sărac, în recluziunea căminului, mă vedeam însoțindu-i pe Crai în chiolhanurile de pomină prin obscure cîrciumi de mahala, în regia și decorul dicatate de hazard.. Dornic de aventură, visam să-i însoțesc pe nărăviții cheflii prin locantele mai deocheate din centrul Capitalei, de pe Covaci sau la nu știu ce local de pe Gabroveni, chiar o trecere pe la Arnoteni, părtaș la tentațiile bordelului, ieșind spre dimineață prin fundul grădinii ce da spre malul Gîrlei. Apoi, la o întremătoare ciorbă de burtă, servită la „Calu’ Bălan”, în Piața Mare, salutați în trecere de Pena Corcodușa, trîntită neglijent pe rogojina deșirată ce-i ținea loc de divan nocturn, cu ochii cît cepele, năclăită de sudoare, trezită cu greu din reveriile dezmățului nopții trecute: „Crailor... Crai de Curtea Veche!”.
Cum să nu iubești o minusculă crîșmă, cu un grătar într-o grădină de vară, ascuns sub o boltă de viță-de-vie, afumată și ea, din belșug, cu un viorist cu batista sub bărbie, îngînînd ceva întru tainice aduceri-aminte, poate chiar romanțe cu texte lacrimogene, la modă, izvor de lacrimi la vreme de beție, amintind de vreo iubire risipită în negura timpului? Cum, emoționat, peste ani, mi-a fost dat să-l aud pe un autentic argentinian, rătăcitor prin lume, ca și mine, cîntînd pătimașe tangouri într-o intersecție a două bulevarde din centrul Montréalului – în „lunfardo”, zicea el, jargonul mahalalei din Buenos Aires –, chinuind o chitară jigărită care nu mai avea toate corzile. Turiști erau cu nemiluita, captivați de farmecul ineditului spectacol, amintind de iubiri neîmpărtășite, bogate în încăierările sîngeroase din mahalalele capitalei argentiniene, acolo unde chitara și pumnalul făceau legea.
Cum să uit anii aceia? Cîrciumi din astea, unde eram doar client visător, erau destule în zona Gării de Nord, Calea Griviței, Piața Matache și pe Buzești, zonă predilectă a rătăcirilor politehniste, dată fiind proximitatea geografică îmbietoare. Cîteodată, chiar și fantasmele rătăcirilor onirice ne vindecă de nostalgii. Am un nedezmințit cult al mahalalei, nu știu de unde moștenit, mai degrabă dobîndit, deși originile mele nu au nimic comun cu urbea, batînd mai mult spre carul cu boi, ieslea și balega grajdului.
Ce lume apusă! Ce terapii de stingere a focului interior! Și parcă, prin ceața vremurilor, văd alaiul Crailor sfidînd atmosfera de „otrăvite culori sumbre și aur mohorît”, vestind, poate, prin timpul care se „stîrvise”, agonia unui interminabil dezmăț: „...Pașadia se oțerea, se scutura ca după un vis urît. Mă feream să mă uit la chipul său încleștat, să-i întîlnesc privirea tulbure a cărei groază nimic n-ar putea-o spune. Tot astfel, cu inima strînsă, trebuie să se fi întors în grabă, de teamă să nu fie prins de lumina zilei pe drum, străbunul ucigaș. Ne despărțim în sfîrșit, ducîndu-ne fiecare leșurile: Pașadia și Pantazi de-a dreptul acasă, eu la baia de aburi, Pirgu la moașă să-l tragă cu oțet de trandafiri și cu opodeldoc. Deșuchieturile lui, oricari ar fi fost, ajunseseră să pară la dînsul așa firești că, în Jarcaleți, unde sta cu părinții, pe mahalagiii vecinași nu-i mai cuprindea mirarea cînd îl vedeau întorcîndu-se dimineața cu două flașnete, cîntînd fiecare altceva, cu ursul, cu călușarii sau cu paparudele, pe saca, pe targă sau cu dricul”.
Lipsea de lîngă dric, zic eu, soborul întregitor, indispensabilul accesoriu mioritic al alaiului funebru... o scăpare, desigur, a năstrușnicului Gore Pirgu! Dat în Paște, vorba lui Mateiu, acest fante de mahala!
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
.jpg)
