Comparația între sistemul de comunicare bacterian și cel uman, de care mă voi ocupa astăzi, este o analiză mai adîncă a dorinței omului de a avea o limbă unică, lipsită de orice ambiguitate și presupusă a duce la eliminarea oricărui conflict de pe planetă. Această dorință, care îl bîntuie pe om de secole, este reînviată cu forță de promisiunea unui traducător universal, sugerată de tehnologiile actuale, așa cum am văzut într-un articol recent despre căștile de traducere automată. După ce am aflat împreună, ulterior, despre mecanismul de „detectare a cvorumului” (quorum sensing), declanșator al unui comportament colectiv incredibil de complex la bacterii, cred că sîntem de acord că se conturează imaginea unui sistem de comunicare „perfect”, total străin de ideea de neclaritate. Dincolo de faptul că nu în imperfecțiunile sistemului de comunicare uman stă cauza războaielor – viziune reluată cu insistență la această rubrică –, să facem pe plac celor care arată cu degetul spre ambiguitate. Să acceptăm că ea este frîna principală în calea păcii globale și să vedem dacă mai are vreun rol. Dar, înainte de a începe analiza propriu-zisă, ar trebui observat că ideea unei limbi unice apare ca o simplificare extremă. Faptul că bacteriile au molecule-semnal și receptoare de două tipuri – unul pentru „conversații” intraspecie, altul pentru cele interspecii – sugerează mai degrabă avantajul unui cod dublu: cel specific, „privat”, menține identitatea și coeziunea internă, și cel mai larg, universal (un „Esperanto bacterian”), permite coordonarea și interacțiunea.
Deci cum arată „limba perfectă”? Comunicarea bacteriană sugerează că perfecțiunea are natură chimică și contextuală: în această lume nu există ambiguitate semantică, ci doar reacții biologice precise. Sistemul de semnalizare este monosemic, determinist, închis, fiind subordonat strict eficienței biologice. Monosemia: molecula-semnal înseamnă întotdeauna un singur lucru. Semnalul chimic nu are nuanțe, el este ori prezent, ori absent. Determinismul: bacteria nu poate alege să nu răspundă la stimul, iar cînd răspunde, nu are de ales între varianta A sau B; există un răspuns unic, sută la sută previzibil cînd se cunoaște natura semnalului. Închiderea: bacteria nu poate „inventa” un „cuvînt” nou în situații inedite. Semnalele și reacțiile la acestea sînt prestabilite genetic, și în număr fix (finit). Dacă mediul se schimbă drastic, iar semnalul vechi devine inutil, mesajul nu poate fi adaptat. Cu alte cuvinte, sistemul funcționează în certitudine absolută. Nu există spațiu de interpretare sau neclaritate. Dacă semnalul este prezent, bacteria nu poate răspunde prin tăcere sau printr-o minciună, transparența este totală. La bacterii, tăcerea înseamnă doar absența fizică a moleculei; dacă pragul chimic al cvorumului este atins, semnalul „vorbește” de la sine, indiferent de „voința” celulei.
Să ne imaginăm acum lumea umană cu o limbă „perfectă”. Într-un sistem complet lipsit de ambiguitate ar trebui să existe, ca în matematică, un raport de 1:1 între semn și realitate. Aceasta presupune anihilarea surselor ambiguității și instaurarea unor condiții „mecanice” în slujba denotației. Înainte de toate, dispariția polisemiei, care va dizolva automat conotația și sensul figurat. Un cuvînt, să zicem „ochi”, va însemna, fix și imuabil, doar organul văzului. Pentru „ochi de geam”, „ochiul furtunii”, „ochii minții”, „ochiul de la aragaz”, „ochi de apă”, „ou ochi”, „ochi de pisică”, dar și pentru floarea numită „ochiul-boului” ș.a.m.d., trebuie inventate cuvinte noi, fără nici o legătură unele cu altele. Nici expresii ca „a închide ochii la”, „a scoate ochii cuiva”, „a i se scurge ochii după” etc. nu vor mai putea fi folosite. Un cuvînt precum „căldură” se va referi doar la reacția termică, nu va mai putea avea de-a face cu sentimentele, vocea sau personalitatea cuiva. Dependența sensului de context ar dispărea. Vocabularul ar exploda și ar conține miliarde de elemente. Limba nu ar putea fi învățată de nimeni (cu excepția roboților). Avem memorie vastă, dar nu infinită, de aceea funcționăm economic, prin asocieri: reținem un sens și-l lărgim cît avem nevoie, prin analogie și metaforă, construind în creier rețele nu atît între cuvinte, cît mai ales între sensuri. În acest punct, nu cred că are rost să continui cu sintaxa (care ar trebui modificată și ea, astfel încît să fie de tip „rețetă”, o sintaxă algoritmică, la fel ca la roboți: să nu mai putem formula, de exemplu, „Am fotografiat pisica din pod”, care are sens dublu). Scenariul acesta devine tot mai absurd prin faptul că o astfel de biologie ar lucra împotriva ei însăși. O limbă monosemică nu numai că ar face din noi un monument de ineficiență, ci ne-ar duce de-a dreptul la extincție. Cu ambițiile noastre cosmice și experiențele noastre mistice, dar cu un creier de numai 1,4 kilograme, nu am rezista fără spațiul de manevră oferit de ambiguitatea generată de polisemie și de metafore. Repertoriul nostru este deschis, transmitem un număr infinit de mesaje și sensuri și facem asta rupînd legătura dintre stimul și răspuns prin tăcere, nuanțînd, mințind, ironizînd, numind un lucru prin opusul său. Pentru că limbajul nu e perfect (nu e o cheie care descuie o broască, dacă vă amintiți analogia), el lasă un spațiu de joc, în care nu mai acționăm automat, ca bacteriile, ci interpretăm. Privite în această lumină, polisemia și metafora nu sînt defecte, ci strategii vitale de comprimare a datelor.
Și cît de „perfectă” e comunicarea bacteriană, la urma urmelor? Faptul că molecula-semnal nu „reprezintă” ceva, ci chiar este lucrul respectiv face ca bacteria să nu poată interpreta semnalul, și să transmită un mesaj precis. Dar precizia mesajului vine cu dependența de aici și acum. Invers, limbajul uman, simbolic, nu este, ci reprezintă realitatea, dar imprecizia lui aduce capacitatea de a vorbi despre trecut și viitor, inclusiv despre lucruri imaginare: comunicăm posibilități. Un caz interesant, de mijloc, este tribul Pirahã, din jungla braziliană, descris de Daniel Everett. Conform lingvistului american, viața membrilor acestui trib este guvernată de „principiul experienței imediate”, desfășurîndu-se aproape exclusiv „aici și acum”. Avînd o limbă lipsită de elemente de conectivitate (prepoziții și conjuncții), un vocabular bogat în cuvinte care descriu mediul înconjurător (orice copil cunoaște flora și fauna locului plus termenii corespunzători) și refuzînd să vorbească despre lucruri pentru care nu există martori oculari, acești oameni nu au concepte abstracte. Resping „ideea de” în favoarea lucrului trăit. Dar nu pot construi sisteme complexe de gîndire: nu folosesc moneda – banul e tot o abstracțiune, un simbol –, nu au deci nici aritmetică; nici o formă de artă, nici mitologie sau folclor. Ideea e că Pirahã sînt dovada că un limbaj uman poate supraviețui reducînd la minimum ambiguitatea și abstracțiunea, apropiindu-se de economia biologică. Dar, în același timp, arată și ce pierdem.
Mai sînt două lucruri care trebuie aduse în discuție vizavi de comunicarea bacteriană. Așa cum am detaliat în articolul dedicat subiectului, alcătuirea ingenioasă a moleculei universale elimină posibilitatea ca semnalul să fie confundat de către bacterii, dar și interceptat, bruiat și imitat de către celulele umane. Am mai văzut strategiile explorate în medicină în lupta împotriva infecțiilor bacteriene. Putem concluziona că trecerea de la antibioticele clasice, prin care se distrug fizic bacteriile inamice, la diverse metode de bruiere a comunicațiilor („război informațional”), este transpunerea biologică a trecerii de la forța brută la manipularea subtilă (ca în lumea omului). Utopia sincerității totale, în care trăiesc bacteriile, pare să fie călcîiul lui Ahile, în cazul lor. Sistemul de quorum sensing se bazează pe presupunerea că semnalul este întotdeauna real. Cînd omul fabrică și introduce molecule-oglindă false, care mimează semnalul sau îl blochează, el introduce, de fapt, minciuna în lumea lor – un fel de post-adevăr biologic. Bacteriile pot fi învinse prin fake news biochimic tocmai pentru că limba lor e prea perfectă, prea lipsită de ambiguitate, deci vulnerabilă (de aceea, în titlul acelui articol, am introdus nuanța „aproape” la sintagma „limbă perfectă”). Pe lîngă opțiunea da sau nu, nu există poate. Pentru ele, limbajul nu e (și) o armă – aceasta este o libertate a omului, care, ca orice altceva, vine cu un preț.
Celălalt lucru care trebuie observat se referă la „bilingvismul” bacteriilor – adus în discuție la începutul acestui text. Dualitatea receptorilor (unul pentru „noi”, altul pentru „ceilalți”) este dovada biologică supremă că identitatea se definește doar prin relație. E un precursor al distincțiilor noastre fundamentale și arată că realitatea este, structural, un dialog. Visul unei limbi unice anulează codul privat în favoarea universalității – o absurditate. E ca și cînd am dori să avem doar lumină fără întuneric, vale fără deal, stînga fără dreapta, și așa mai departe. Utopia limbii perfecte vrea să transforme limbajul într-un obiect „pur” (izolat) controlat de un subiect „pur” (izolat, separat) cînd, de fapt, cele două sînt fețe ale aceleiași realități. Referindu-se la încercarea de a aduce cît mai mult din lume sub controlul ego-ului, Alan Watts spune, în The Way of Zen (1957), că nu trece mult pînă cînd, în acest proces, apare problema dificilă a ego-ului care se controlează pe sine: „Este, de fapt, o problemă simplă de [...] cibernetică [...]. E ușor de văzut, mecanic și logic, că orice sistem care se apropie de autocontrolul perfect se apropie și de autofrustrarea perfectă. Un astfel de sistem este un cerc vicios și are structura logică a unui enunț autoreferențial, de exemplu, «Mint» – unde implicația este că însuși actul de a rosti aceste cuvinte constituie o minciună. Enunțul circulă prostește la nesfîrșit, de vreme ce este tot timpul adevărat cîtă vreme este fals, și este fals în măsura în care este adevărat. Mai concret, nu pot arunca mingea atîta timp cît o țin strîns în mînă ca să-i pot controla perfect mișcarea”. În limbaj, obsesia preciziei poate crea un sistem care, în încercarea de a se supracontrola, se autoanulează (sistemele totalitare caută controlul perfect al limbajului și sfîrșesc întotdeauna prin a deveni rigide și sterile). O limbă monolit ar fi actul nostru suprem de autofrustrare cibernetică: am avea un instrument perfect, tot atît de util comunicării (adevărate) cît apa într-o vază cu flori de plastic.
În imaginea de ansamblu, diversitatea limbilor e necesară. Ambiguitatea, la fel. Aceasta din urmă este solul fertil în care cresc și metafora, și minciuna (prețul libertății, despre care vorbeam un pic mai sus). Ele sînt făcute din același material: dacă spunem „A este B” pentru a ilumina un adevăr profund („Dumnezeu este lumină”), avem metaforă; dacă spunem „A este B” pentru a minți (Dumnezeu e făcut din fotoni), avem minciună. Dar nu putem avea doar partea bună (libertatea și creativitatea), fără partea rea (minciuna), oricît de mult am dori: în lingvistică, la fel ca și în biologie, „deschiderea” sistemului vine cu posibilitatea abuzului de sistem – limbă de lemn, propagandă, bîrfă, minciună, dezinformare. În plus, lumea sinceră a bacteriilor nu e lipsită de războaie, am văzut deja cum conflictul și cooperarea vin împreună. Dar poate că între ambiguitate și posibilitatea distorsionării mesajelor nu avem ruptură, ci continuitate. Este falsitatea prețul libertății sau una dintre condițiile ei? Iată o întrebare pentru articolele care vor urma, în care vom vedea și ce rol joacă, în această ecuație, felul în care vorbim despre ceilalți.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Credit foto Bacterii: Wikimedia Commons
