Recent, aflîndu-mă în Alte Pinakotek din München, zăresc, printre numeroase capodopere, un tablou al cărui titlu și mesaj vizual mă contrariază profund. Este intitulat „Virgin Mary as Mother of Sorrows” (trad. Fecioara Maria ca Maica Durerilor) și este pictat de Albrecht Dürer în 1496, fiind parte din polipticul numit „Seven Sorrows” care reprezintă cele șapte dureri sau săbii ale Fecioarei Maria, o cifră simbolică întruchipînd apogeul suferinței de care este capabilă o ființă umană și care îi revine femeii, mai precis mamei. Las prima impresie să se așeze. Știu că privirea și reacția mea îl reinterpretează și îl scot, inevitabil, din contextul epocii sale, supunîndu-l unei puternice coliziuni culturale, care îl aruncă foarte departe de intenția și momentul în care a fost creat. Îmi înțeleg destul de repede disconfortul produs de tablou: imaginea mamei ca purtătoare a „durerilor” este apăsătoare și crudă și îmi stîrnește o reacție viscerală de milă și revoltă. Sentimentul de contrarietate persistă și, pe măsură ce îl las să fie, descopăr că are o textură aparte, nu doar pur personală. Ceva din ce simt îmi aparține mie, dar nu în totalitate și nu exclusiv. Atunci de unde vine? Această zonă intermediară pe care o tatonez și care mă tatonează este (in)conștientul cultural sau forța cu care cultura în care trăim își pune amprenta asupra psihicului nostru. Nu forța în sine, care poate fi mai mică sau mai mare, este problema, ci faptul că sîntem supuși ei fără să știm. Dacă, așa cum spunea filosoful Hans-George Gadamer, „cultura se propagă în memorie”, atunci trăiesc, „pe viu”, un proces de „retrezire a memoriei”, care mă poate ajuta să-mi înțeleg mai bine atitudinea și reacțiile.
Spre finele secolului trecut, într-o prelegere din septembrie 1987, Joseph Henderson, psihanalist american, co-fondator al Institutului C.G. Jung din San Francisco și fost pacient al lui Jung însuși, marchează pe harta psihicului nostru un teritoriu nou pe care îl numește „inconștientul cultural”. Îl descrie ca fiind acea „arie de memorie istorică care se află între inconștientul colectiv și pattern-ul manifest al culturii”. Între experiența personală și cea arhetipală din noi se mai află ceva, un fel de glet psihic: amprenta culturii în care trăim. De ce este important acest strat? Este mai aproape de conștiință, mai accesibil înțelegerii și exercită o influență considerabilă asupra individului, ca parte din grupul sau comunitatea în care trăiește. Dacă rămîne neconștientizat, îl poate ține într-o formă de captivitate emoțională și se poate manifesta ca un automatism afectiv și/sau comportamental.
Ceea ce experimentez direct, sub efectul tabloului lui Dürer, este, după cum îmi devine tot mai clar, o formă de „disconfort în cultură” (Freud). Imaginea iconică, la propriu și la figurat, a unei maternități îndurerate ca reper cultural și poate chiar ca un apogeu al maternității mă neliniștește. Este o neliniște care mă copleșește pe măsură ce îi simt și descopăr amploarea și care nu provine din experiența mea personală de mamă, dar a influențat felul în care îmi trăiesc maternitatea. Este, de fapt, un complex cultural, pe care îl simt cum se activează sub vraja tabloului. Cultura se face simțită prin intermediul unor trăiri, imagini și idei, cu un nucleu arhetipal, denumite de teoreticienii care i-au succedat lui Henderson complexe culturale (Thomas Singer & Simbles). Problema cu ele nu este că le avem, ci că ele ne au pe noi, după cum spunea Jung, și că astfel ne trag, fără să vrem, departe de noi înșine, ne îndepărtează de o experiență nemijlocită. Cultura creștină, în spiritul și litera ei, a dus la această „catastrofă a identității”, despre care vorbește Julia Kristeva (în celebrul său articol „Stabat Mater” din 1983), atribuindu-i femeii un rol exclusiv matern, un compromis acceptabil, poate, în ciocnirea de multe ori violentă dintre natură și civilizație. Mai mult decît atît, a construit acest complex cultural al mamei îndurerate, pe care l-aș numi complexul „Stabat Mater” (expresia provine din primul vers al imnului creștin medieval, atribuit lui Jacopone da Todi „stabat mater dolorosa”, trad. din lat. „stătea mama îndurerată”). A fi mamă înseamnă, în esență, a suferi?
Trăsătura definitorie a acestui complex matern cultural este capacitatea de conținere a suferinței. Aflăm din Geneza 3:16 că suferința este intrinsec legată de condiția maternă. Conform mitului biblic al izgonirii din Paradis, Dumnezeu îi spune Evei: „Îți voi da suferință multă și sarcină grea; cu durere vei naște copii, și dorința ta se va ține după bărbatul tău, iar el va stăpîni peste tine”. Aceste cuvinte marchează dubla încărcătură pe care, conform mitului biblic, femeia o primește încă de la începuturi: cea a suferinței și cea a dorinței și supunerii față de bărbat. Dacă Eva este întîi femeie și apoi mamă, suferința fiind o consecință și totodată un blestem al neascultării, Maria, în schimb, este doar mamă, nu și femeie, lăsîndu-i-se doar durerea și fiindu-i luată plăcerea: ea este considerată nu doar cea fără de „păcat”, dar este scoasă în afara păcatului încă de la propria sa concepție, prin instituirea, în spațiul catolic, în urma multor ani de frămîntări doctrinare, în 1854, a dogmei Imaculatei Concepții.
Ne-am putea întreba, psihanalitic, dacă plăcerea interzisă cultural nu s-a retras cumva în suferință, combinîndu-se cu ea și ducînd la un fel de masochism pe care multe femei par să îl aibă și care este nu doar acceptabil cultural, ci uneori chiar apreciat. Sigur că acest masochism feminin are legătură și cu reprimarea agresivității (Houari Maidi) care este, de asemenea, „prescrisă” social femeilor din cele mai vechi timpuri. Ne-am putea întreba în ce măsură femeile poartă povara unei suferințe care nu le aparține eo ipso, ci le-a fost în mare parte atribuită cultural. Precum albia unui rîu, complexul cultural al „maicii îndurerate” a săpat un fond psihic care predispune la poziția de victimă, mai ales prin glorificarea suferinței și, uneori, prin combinarea ei inconștientă cu plăcerea, în subsolurile minții noastre. Poziția de victimă este strîns legată și de ideea sacrificiului de sine. Să ne amintim de Ifigenia, frumoasa fiică a lui Agamemnon care este cerută și în cele din urmă se oferă spre sacrificiu pentru ca tatăl ei să poată pleca la război, creînd modelul sacrificiului individual (feminin!) pentru binele comun; spre deosebire de Avram care este dispus să-și sacrifice fiul, însă în cadrul relației sale intime cu Dumnezeu (Søren Kierkegaard, Frică și cutremur).
Sigur că, de-a lungul timpului, acest complex cultural a avut o influență asupra modului în care femeile au trăit suferința și s-au raportat la plăcere. Oare încă mai are? Studiile asupra doliului arată că femeile tind să trăiască mai intens pierderea și să aibă un „doliu complicat” sau chiar patologic. Poate că, biologic, femeile sînt mai conectate cu emoțiile lor, dar oare nu este și un efect cultural?
Pe de altă parte, am putea privi și, de ce nu, folosi complexul „maicii îndurerate” ca pe o hartă a suferinței, pentru a naviga prin apele tulburi și învolburate ale acesteia. Am ajuns să cred că ar putea reprezenta un model cultural de procesare și integrare a pierderii. Povestea celor șapte săbii sau dureri ale Fecioarei Maria reprezintă un ciclu complet al suferinței în care putem vedea rădăcina a ceea ce va fi teoretizat, mult mai tîrziu, de Elisabeth Kübler-Ross („Despre moarte și a muri”, 1969) ca etape sau stadii ale doliului; întîlnim negarea, furia, negocierea, acceptarea. Esența procesului de doliu o regăsim în prima profeție, care anunță ceea ce urmează. „Și prin sufletul tău va trece o sabie” (Evanghelia după Luca 2:35) sînt cuvintele pe care profetul Simeon i le adresează Mariei, cînd, împreună cu Iosif, îl prezintă pe pruncul Iisus la Templu, vestindu-i astfel un destin al suferinței, adînc legat de cel al iubirii, în speță iubirea maternă. Imaginea este puternică prin concretețea ei, nu doar prin simbolism: suferința rănește sufletul. Este ceea ce se întîmplă în sindromul inimii frînte, o afecțiune medicală numită cardiomiopatie Takotsubo, de la numele oalei japoneze pentru prins caracatițe: în urma unei suferințe bruște și violente, inima se deformează similar acestui vas, o parte se umflă și alta se îngustează, însă își revine la normal după o vreme.
Continuarea versetului din Evanghelia după Luca este de asemenea revelatorie: „ca să se descopere gîndurile multor inimi”, indicîndu-ne dimensiunea teleologică: suferința are un scop, nu este arbitrară. Aici este poate o întrebare fundamentală pe care am putea să ne-o punem cînd ne confruntăm cu suferința: care este scopul ei, ce direcție ne indică? În procesul de psihoterapie analitică ne interesează nu doar cauzele sau originea unor experiențe, care de multe ori se află în trecut, ci și direcția spre care trebuie să ne îndreptăm, iar psihicul, prin mișcările sale, diurne sau nocturne, ne-o dezvăluie treptat, dacă „porțile percepției” sînt cît de cît „curățate”. Sensul este un alt element important în confruntarea cu suferința. După experiența trăită în lagărele naziste, Viktor Frankl consideră că omul poate îndura orice atîta timp cît găsește un sens, nevoia de sens fiind ceea ce motivează de fapt ființa umană, nu voința de putere sau plăcerea, după cum consideraseră Adler, respectiv Freud. Chiar dacă nu există un răspuns clar consemnat al Mariei la profeția lui Simeon, ni se spune că „Maria păstra toate aceste cuvinte, cugetîndu-le în inima ei”. O frumoasă metaforă este aceea a inimii care cugetă: găsim în ea un model de procesare emoțională, dar și o formă de integrare și cooperare a funcțiilor psihice, a gîndirii cu simțirea, o experiență rară care, atunci cînd ni se întîmplă, ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.
În concluzie, poate ar fi bine, uneori, să învățăm să cugetăm cu inima și să ne dăm seama că, deși credem că trăim anumite experiențe, adesea sîntem „trăiți” de ele. Totuși, să ne păstrăm capacitatea de a căuta să aflăm cine sîntem sau, așa cum atît de frumos ne-o spune W.H. Auden în poemul său dedicat lui Ernst Toller, să știm pentru cine plîngem și cine plînge. Închei cu versurile sale: „We are lived by powers we pretend to understand / They arrange our loves / it is they who direct at the end / The enemy bullet, the sickness, or even our hand / It is their tomorrow hangs over the earth of the living / And all that we wish for our friends; but existing is believing / We know for whom we mourn and who is grieving” (W.H. Auden, „In Memory of Ernst Toller”).
Ilinca Balaș este psihoterapeut analist și psiholog clinician.
Credit foto Albrecht Dürer, The Virgin as Mother of Sorrows: Wikimedia Commons
