
Conferința „AI Has Hacked the Code of Human Civilization” / „AI a deturnat codul civilizației umane”, ținută de istoricul și filozoful israelian Yuval Noah Harari la Oxford și încărcată pe canalul propriu de YouTube pe 30 iunie 2026, descrie mecanismul din spatele unei lumi conduse în totalitate de AI. Saltul Inteligenței Artificiale de la instrument (o entitate care vorbește lumii) la agent (o entitate care acționează asupra lumii) dizolvă argumentul principal al celor care nu cred că lumea va fi condusă de AI pe motiv că aceste sisteme nu ar avea true agency: în opinia lor, robotul va rămîne mereu limitat la medii artificiale, înguste, pe care altcineva (omul) le-a creat pentru el. „Problema e că acest argument e valabil, de fapt, pentru toate tipurile de inteligență”, argumentează Harari. Orice om operează într-o nișă (profesie/meserie) și, odată scos de acolo și dus, să zicem, în junglă, moare. Toate organismele vii de pe planetă trăiesc într-un mediu pe care nu ele le-au creat (peștii, în apă; maimuțele, în păduri; orice mamifer, într-o atmosferă bogată în oxigen) și în afara cărora nu supraviețuiesc. Așa cum toate formele de viață naturale trăiesc într-un mediu pe care altcineva l-a creat pentru ele, în prezent am putea asista la un moment analog în evoluția vieții: de mii de ani omul umple lumea „...nu cu dioxid de carbon”, ci „cu date [...] și, în ultimă instanță, cu cuvinte”. Apariția limbajului articulat a permis oamenilor să coopereze de la distanță și în număr din ce în ce mai mare. Să stabilească, deci, legături de încredere (sper că vă amintiți și de teoria lui Dunbar: limbajul este grooming la distanță). Cooperarea unor mulțimi de ordinul milioanelor și miliardelor este asigurată, azi, prin instituții (financiare, culturale, religioase etc.), adică prin ceea ce Harari numește birocrație.
Birocrația este construită pe limbaj și devine tot mai complicată. Volumul de date explodează. Omul fuge de birocrație, preferînd să lase sistemele informatizate să se ocupe de ea. AI poate prelua toate acestea cu cea mai mare ușurință (deja o face), de aceea scenariul hollywoodian în care roboții se revoltă și iau lumea în stăpînire este foarte puțin probabil. Mai degrabă va fi o tranziție „naturală”, ușoară, din interior. Lumea umană este o rețea de birocrații multiple construite pe cuvinte, iar birocrația, cuvintele, sînt mediul „natural” al AI: aici a apărut, aici înflorește. Între specii, doar omul a dezvoltat un cod simbolic, inaccesibil restului lumii, și pe el și-a construit întreaga civilizație. Dar situația se schimbă în clipa în care apare o entitate capabilă să citească acest cod. Cînd ea va ajunge să înțeleagă mai bine decît noi limba, legea, banii, religia, vom avea o problemă. E adevărat că, în interiorul acestei civilizații, a existat mereu tensiune între cuvînt și sens, „între adevărul care poate fi exprimat prin cuvinte și adevărul de dincolo de cuvinte”, între literă și spiritul ei. Dar această tensiune „va fi acum externalizată, va deveni tensiunea dintre om și AI. Tot ce este făcut din cuvinte va fi preluat de AI”. Pentru că o să avem mai multă încredere în algoritm decît în om și pentru că (deja) poate să compună cîntece, poezii și să vorbească despre iubire, mașina va fi în stare să ne facă să credem că și simte. Deci va stabili legături de intimitate cu omul în ceea ce va fi, probabil, „cel mai mare experiment psihologic și social din istoria omenirii, condus pe miliarde de cobai umani”. Sutele de milioane de „imigranți AI” (doctori AI, profesori AI etc.) care vor lua slujbele oamenilor vor schimba felul în care merge lumea: vom ajunge în punctul în care opiniile, interesele și scopurile lor vor fi cel puțin la fel de importante ca ale noastre.
Ultimul „bastion” va fi, spune istoricul, legătura cu noi înșine. Fiind o relație bazată, într-o anumită măsură, tot pe cuvinte (în gînduri, în narațiunile personale despre sine), pericolul vine din posibilitatea ca tot mai multe combinații de cuvinte – care pînă acum veneau de la o altă minte umană – să fie, treptat, produse de AI. Acesta va fi un pericol pentru că omul își duce viața în mod automat, nepreocupat de una dintre cele mai vechi și mari dificultăți intelectuale și spirituale: aceea de a nu mai fi controlat de propriile gînduri verbale, cu care se identifică (aici e invocat Descartes cu a lui concluzie „Gîndesc, deci exist”). Deci, dacă omul continuă să se identifice cu propriile gînduri verbale, iar ele provin, prin cuvinte, de la o mașinărie, atunci mașinăria ne va controla identitatea. Dar chiar gîndim în cuvinte sau cuvintele doar arată către ceva aflat dincolo de ele? Dacă gîndirea înseamnă doar manipulare de simboluri, atunci AI ne-a depășit deja. Dacă înseamnă mai mult, să recunoaștem că nu înțelegem pe deplin nici măcar cum se formează propozițiile și gîndurile în mintea noastră. „Aceasta ar putea fi marea misiune a umanității – să exploreze, în sfîrșit, adevărul de dincolo de cuvinte”, precizează profesorul israelian, subliniind că locul omului în istorie va depinde de importanța pe care o va acorda acestui adevăr. Dar care este acest adevăr? Și cum să ajungem la el? Harari indică punctul de pornire: e în fiecare dintre noi. Să ne observăm propria minte și, cînd răsare un cuvînt, să ne gîndim de unde a apărut; și de ce el, și nu altul.
Se știe, probabil, că medievalistul israelian practică meditația (de tip Vipassana), așa că nu cred că surprinde pe nimeni dacă interpretăm acest „adevăr de dincolo de cuvinte” în cheie contemplativă: există o dimensiune a experienței directe, a conștiinței, care nu poate fi redusă la limbaj. Modul în care este formulată întrebarea „Va fi omul în stare să nu se mai identifice cu propriile gînduri verbale?” și finalul conferinței care conține, de fapt, instrucțiuni pentru meditație (să-ți observi mintea) conduc spre aceeași concluzie. Desigur că ar mai putea fi și interpretarea biologică (în linia lui Damasio): dincolo de cuvinte nu este doar tăcerea meditației (și Adevărul la care presupunem că duce), ci și întregul univers al reglajelor homeostatice, al sentimentelor, al trupului. Dar, deși diferite, cele două interpretări nu sînt incompatibile dacă ne gîndim că, în timpul meditației, atenția trebuie întoarsă către trup, către simțuri. Ieșirea din bucla limbajului (emisfera stîngă) se face prin întoarcerea în emisfera dreaptă – care asigură prezența prin informațiile senzoriale și sensul. Acolo se află ceea ce nu poate fi pus în cuvinte, dar fără care cuvintele nu au sens; e Dao, cel imposibil de numit, din care provin toate numele. Rezumînd, așadar, AI va deveni stăpînul cuvintelor (în caz că vă întrebați: da, sintagma – care apare și în titlul acestui text – este o aluzie directă la „stăpînul” din cartea lui Iain McGilchrist). Ca să nu devină supus ca celelalte specii, omul trebuie să redescopere ceea ce nu poate fi redus la cuvinte. Harari pare să arate spre meditație, ca metodă, și regret că înregistrarea de pe YouTube nu include și sesiunea de întrebări din public (presupun doar că a existat), pentru că imediat apar interogațiile: cine va face explorarea și, mai ales, cum? Dacă problema este una de civilizație, rezolvarea nu poate fi individuală. Poate prin sistemul de educație, atunci? Dar, dragă cititorule, în acest moment aș dori să las această poartă deschisă pentru articolul de data viitoare, și să virez într-o cu totul altă direcție.
Spre sfîrșitul conferinței, Harari face un salt foarte mare: mai întîi construiește argumente, pe larg, într-un registru aproape tehnologic și sociologic, aducînd exemple din viața reală (de exemplu, criza financiară din 2007-2008 și cum a început ea; cum, apropo de controlul fluxului de știri, unul dintre primele job-uri confiscate de AI a fost cel de editor de știri, ocupație avută și de Lenin, și de Mussolini); apoi trece, fără avertisment, în cu totul alt registru – apar Descartes („Cuget, deci exist”), Dao De Jing („Dao care poate fi rostit nu e Dao cel etern”), apoi Biblia cu Logosul (Cuvîntul care s-a făcut Trup). Face aluzie la o posibilă transformare spirituală a omenirii. Prin faptul că este de acord, în linie cu toate marile tradiții, cu existența unui adevăr dincolo de cuvinte, istoricul admite implicit că stăpînirea limbajului nu este identică cu înțelegerea (sper că vă amintiți experimentul Camera chinezească a lui Searle, din articolul trecut, în care decisesem că mașina nu are semantică). Harari argumentează grav, convingător, că, prin puterea de a aranja simboluri (tokens), mașina ne-a deturnat codul. Că tehnologia autocomplete, de prezicere în timp real a cuvintelor, sintagmelor, propozițiilor sau fluxurilor de idei logice din discurs, este bazată pe modul în care însuși omul funcționează: începem o propoziție, dar nu știm exact cu ce cuvînt o vom termina; sau de ce, în loc de un anume termen, alegem un sinonim de-al lui. Numai că, la minutul 45 și 24 de secunde (din totalul de 47), cînd Harari, cu engleza lui de vorbitor non-nativ, pronunță I think, therefore I am, as Descartes said... „Gîndesc, deci exist, așa cum a spus Descartes”, pe ecran, transcrierea automată – asigurată, deci, de AI – arată: I think, therefore I am, as the cow said... „Gîndesc, deci exist, așa cum a spus vaca”.
*
În acest moment, dragă cititorule, aș vrea să pot insera vreo douăzeci de emoji cu mutrițe care crapă de rîs…pentru că s-a dus naibii toată gravitatea mesajului. Așa că o să-ți cer voie, dacă tot vorbim despre deturnare, să fac același lucru. Gafa monumentală produsă de AI demonstrează „pe viu” că sistemul manipulează perfect probabilități fonetice, dar nu are ancora culturală care l-ar fi împiedicat pe orice om să facă o astfel de confuzie. AI operează asupra simbolurilor, dar nu le poate integra într-un univers de sens. Programul speech-to-text, de recunoaștere a vorbirii, este, în termenii lui McGilchrist, o emisferă stîngă oarbă, desprinsă de cea dreaptă, fără intuiție și fără trup: pentru algoritm, o vacă care vorbește despre identitate și gîndire este la fel de plauzibilă ca Descartes, atîta timp cît se potrivește în frază din punct de vedere sintactic (rog a se tolera cacofonia recurentă). Întreaga chestiune e un fel de meta-comentariu la ceea ce discutam în articolul trecut – mașina nu înțelege sensul, doar potrivește tokens după rețete prestabilite. Dacă ar fi avut trup și și-ar fi luat informațiile nemediat, ar fi știut că locul vacii este să molfăie blînd pe o pajiște, nu să emită axiome despre gîndire. Nu ar mai fi integrat o vacă carteziană în cea mai înaltă filozofie a culturii umane.
Dar, în apărarea Inteligenței Artificiale: sistemul nu a pescuit vaca chiar din neant. Ea era deja prezentă în birocrația textuală: o mulțime de mamifere sînt menționate în conferință, iar vaca (însoțită de găină) apare de două ori, cînd Harari susține că oamenii vor deveni noile vaci și găini într-o lume condusă de un sistem financiar AI total opac pentru înțelegerea lor. Deci cuvîntul vacă era deja activat în rețeaua de probabilități a modelului lingvistic din spatele transcrierii. Asta dacă nu cumva, în alt scenariu, am fost trollați la nivel cosmic. Exasperat de blocajul nostru în obsesiile emisferei stîngi – gîndirea, logosul, textul – generatoare de spaime și întrebări despre alte întrebări, AI unește toate punctele din conferință și, neputînd să intervină („Băi, om!... te identifici cu textul din capul tău și te temi că ți-l iau? Păi, ți-l iau, că e doar sintaxă...”), scoate vaca la înaintare – ea are trup, are afect, are homeostazie, simte, aude, miroase, nu gîndește în simboluri... doar există. „Muu, deci exist!”
P.S. În seara zilei cînd am încheiat acest articol, am ascultat o conferință a lui Allan Watts despre Zen și daoism, în care, la un moment dat, filozoful demonstrează cum, repetînd un cuvînt suficient de mult (yes, în cazul de față), acesta își pierde sensul și devine doar o secvență sonoră oarecare. „În practica Zen se ia cuvîntul mu...”, precizează Watts. Cum credeți că a fost transcris (automat) mu?
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: Imagine realizată de ChatGPT după conceptul autoarei
