Impozit pe credință
Încă mai păstrez un „stat de plată” de la firma la care am lucrat în Germania. Era imediat după unificarea oficială a celor două Germanii, în 1991. La completarea formularului de angajare într-o întreprindere, printre rubricile obişnuite era una cu dichis: religia angajatului! Nu prea am înţeles ce căuta acel chenar mistic, nu am înţeles nici explicaţia celui care completa formularul: la germana mea precară, putea scrie orice. A completat rubrica cu un K.R., misterioasă prescurtare pentru mine, dar m-am „luminat” mai tîrziu, la prima plată. Era Katholische Religion. Eram ortodox, dar nu am mai putut modifica nimic, nici timp nu am mai avut, părăsirea „Paradisului german” era iminentă. M-am ales cu „paguba” financiară, care pentru un imigrant care bătea la porţile Occidentului nu era de ici, de colo. Nici de o corecţie a erorii nu mai aveam timp. Trebuiau acte doveditoare de apartenenţă la o religie. Pînă să primesc un „certificat de botez”, din ţară, de la biserica ortodoxă din satul unde m-am născut, am terminat-o cu Germania. La rubrica Kirchensteuer din „statul de plată” citesc cu mirare suma datorată: 59,65 DM, sumă variabilă în funcţie de salariul lunar. Era în 1992. Occidentul religios își cere obolul, mi-am zis. Sînt de peste treizeci de ani în Canada și, pe unde am lucrat, nu am mai dat peste o asemenea rubrică pe un stat de plată. Există diverse forme de contribuții pentru membrii anumitor religii, nu puține, cu sume destul de mari, dar asta se face cu acordul angajatului.
Citesc o carte recentă a Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, Editura Cartea Românească, 2010. Aflu lucruri noi, aproape de necrezut: „În Germania sînt peste 50% de creştini care s-au retras din biserică; e absurd să plăteşti impozit unei instituţii lipsite de conţinut. Cum să dai bani pentru ceva ce nu există? Aici nu mai crede nimeni, die Messe e o elice care se-nvîrte în gol. La biserică nu mai merg decît cei trecuţi de optzeci şi turiştii”. Cum susținerea financiară a unei biserici este treaba parohiei, statul neimplicîndu-se financiar, ar fi o explicație a convertirii lăcașurilor de cult în alte utilități: hoteluri, restaurante, blocuri de locuințe, condominium, cum s-a întîmplat cu o biserică din Montréal, din Piața Jean-Talon, pe unde trec destul de des, unde văd copii jucîndu-se în clopotniță, amenajată special. Supraviețuirea, ca peste tot, se pare că cere sacrificii și în domeniul spiritual.
Eu, algerianul
Într-o seară, la întoarcerea spre casă, intru într-o cîrciumă din cartier unde, nu după mult timp, am surpriza unui scurt dialog, într-o abordare directă, fără salut sau alte conveniențe. Una mai deocheată, machiată strident, se plimba cu mișcări lascive printre mese, căutînd motive de taifas direcționate spre scopuri ușor de bănuit. Scena i-a captat și pe cei cîțiva de la mesele apropiate, clienți mai vechi ai localului care, cu certitudine, cunoșteau „marfa”. Am intrat inevitabil în vorbă cu Madame, apoi o voce tabagică, însoțită de o mimică lingușitoare, apanaj al „meseriei”, m-a luat din scurt, printr-o bruscă interogație, ceva specific limbajului colorat al breaslei: „Comment t’appelles-tu, pied-noir?“. Îi făcusem impresia, probabil, că aș fi algerian, etichetîndu-mă în consecință. S-ar fi putut ca și ea să fi venit din acea zonă geografică sau cunoștea cîte ceva din fizionomia unui maghrebian, deducție simplă. M-am prezentat, am corectat eroarea originii mele, iar răspunsul meu, într-o franceză căznită, se pare că i-a dat curaj: „Monsieur Emil! J’aime ton style!”. A început să vorbească în rime ce se legau cu greu – alcoolul, drogul –, iar gîndul mă trimitea la ideea că și bordelul ar putea da poete. Mă rog, nu era cazul ei, dar nu era imposibil. Biata de ea, nu cunoștea sfatul unei mame – asta nu era poezie! – către fiica sa: „Draga mea, încearcă să dai de unul bogat, potența trece...”. Asta, desigur, dacă bănuia vreo posibilă „împreunare stilistică”. Numai la așa ceva nu se gîndea Monsieur Emil.
Brățara de aur
Hoția, în general, a devenit meserie căutată la români, o mult iubită „brățară de aur”. Îndeletnicire ce se pierde în istoria neamului, am perfecționat-o, fără a ne cufunda în studii savante, ci fiindu-i suficientă „școala vieții”, bașca ceva aptitudini naturale, moștenite sau dobîndite, adăugîndu-i valențe naționale inconfundabile, făcîndu-i invidioși și pe alții. Răsfoind o carte a lui Vintilă Mihăilescu, dau peste cunoscuta „dilemă” a românului consemnată de Ienăchiță Văcărescu, cea cu floarea din grădină: „S-o tai, se strică / S-o las mi-e frică / Că vine altul și mi-o ridică”. Biata plantă! Nu mai amintim de „Cățeluș cu părul creț / Fură rața din coteț”. Se fură mireasa în toiul nunții la români, dar o biată rățușcă? Mă întreb dacă nu s-a contaminat și ADN-ul neamului, altfel cum să-mi explic anunțuri de genul: vînd apartament cu ușă solidă din metal (inox) și gratii la ferestre; atenție la gențile de voiaj în mijloacele de transport în comun; nu țineți portmoneul la vedere etc. În centrul Berlinului, imediat după revoluție, am văzut un „cîrd” de doamne și domni, veniți cu „treabă” la una dintre intrările Zoologischer Garten. Inițiaseră un concurs-spectacol, cu audiență destul de mare, cu un test deosebit: să scoți bancnota din buzunarul unuia, iar micul clopoțel atașat buzunarului să nu sune! Premiul pentru reușită era 100 DM, dar turistul care voia să-și încerce dexteritatea trebuia să pună 5 DM, într-o cutie. Diabolică momeală! I-am privit îndelung, pierdut în mulțimea de gură-cască, dar n-am văzut nici un cîștigător. Unul dintre „actori” făcea, demonstrativ, această operație fulgerător. Meseriași, teteo, fie ei chiar Rumänische Zigeuner, cum a strigat un nemț furios că i-au ușurat teșchereaua...
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
