Dacă despre Ulise ni se spune din primul vers al Odiseei că este un bărbat „complicat”, ca să folosesc termenul la modă, complicațiile sufletești ale soției lui, Penelopa, ni se dezvăluie treptat și în moduri mai subtile. Cel puțin aceasta este experiența mea în urma reîntoarcerii la textul lui Homer, după aproximativ douăzeci de ani de „rătăciri” sau explorări, pentru a ajunge la locul de unde am pornit și, cum spunea T.S. Eliot, să-l cunosc pentru întîia oară. Așa se face că am avut o descoperire interesantă: visul Penelopei, un vis vechi de mii de ani, care ne poate ajuta să înțelegem mai bine teme atît de actuale precum absența, dorința, cum să ne raportăm la propriile ambivalențe și incertitudini și cum să găsim calea pentru a ieși dintr-un blocaj sau dintr-o situație aparent nerezolvabilă.
Înainte de toate, mărturisesc că mă interesează în mod deosebit visele care apar în textele vechi, fondatoare ale omenirii, mă fascinează istoria noastră onirică. În Epopeea lui Ghilgameș apar descrise și analizate nouă vise, în Biblie avem douăsprezece cu totul, în Iliada două. În Odiseea apar mai multe semne, viziuni și fragmente de vise, între care visul Penelopei are un statut special. Încă din cele mai vechi timpuri, barzii și profeții au povestit și interpretat vise, lăsîndu-se călăuziți de ele. Desigur că oamenii au visat dintotdeauna și au simțit că visele au o însemnătate pe care, în funcție de cultură și de epocă, au încercat să o înțeleagă. Unele aveau un rol premonitor (visele arhetipale), altele erau considerate mesaje divine revelatorii sau înșelătoare (dar cum se putea face diferența între ele?), altele aveau o funcție de ritual inițiatic (visul lui Ahile). Se pare că cea mai veche „carte de vise” descoperită este un papirus din perioada lui Ramses II, în jur de 1270-1213 î.Hr. În Biblie, avem doi tălmaci de vise: Iosif și Daniel. Iosif consideră că visele dintr-o singură noapte trebuie tratate ca un singur vis, ceea ce fac psihanaliștii și astăzi, poate neștiind de la cine a pornit această idee și cît de veche este.
În seria de vise „mari” ale omenirii, cele care provin din straturile adînci ale psihicului colectiv, visul Penelopei din Odiseea ocupă un loc aparte, fiindcă este un vis care își conține propria interpretare și care dă naștere la o reflecție asupra naturii viselor. De asemenea, este un vis personal, reflectînd stări și dinamici sufletești individuale, produce o transformare psihică și are un rol hotărîtor în desfășurarea evenimentelor.
Visul este consemnat la sfîrșitul Cîntului XIX. Întors în Itaca, Ulise, deghizat în cerșetor, s-a dus la palat pentru a-și pregăti răzbunarea. În sala mare a tronului, în prezența pețitorilor și a slujnicelor care îl umilesc, Penelopa are un prim contact cu el, încercînd să afle vești despre soțul ei. Puțin mai tîrziu, cei doi se revăd într-un cadru mai retras. Este momentul în care îi povestește visul avut și îi cere să i-l tălmăcească, destăinuindu-i jalea și tristețea care o cuprind seara la culcare, cît și dilema cu care se confruntă: să accepte să se căsătorească cu unul dintre pețitori sau să mai aștepte întoarcerea soțului? Așadar, visul apare într-un moment de tensiune psihică extremă și de presiune a luării unei decizii.
Penelopa visează că are douăzeci de gînsaci care îi ciugulesc prin curte, sub privirile ei pline de bucurie, cînd deodată, din vîrf de munte, un vultur cu ghearele ascuțite se repede și îi ucide pe toți, rupîndu-le gîtul. În timp ce ea jelește gîscanii, alături de alte femei venite să o consoleze, vulturul prinde glas omenesc și îi spune că nu este un vis, ci o viziune, că gînsacii sînt pețitorii, iar vulturul este chiar el, Ulise, care se va întoarce acasă și îi va ucide pe toți. Ulise ascultă visul, dar refuză să-l interpreteze, spunînd că toate se vor împlini întocmai. Penelopa răspunde că visele sînt încurcate și vin către noi pe două porți: cele care vin pe poarta de fildeș sînt înșelătoare și nu se adeveresc, cele care vin pe poarta de corn „șlefuită” sînt adevărate și se împlinesc. Însă nu crede că visul ei a venit pe poarta de corn.
Pare că avem de-a face cu un vis premonitoriu și cu o situație inedită: Penelopa se află în fața soțului ei (fără să știe), tocmai a avut un vis despre întoarcerea lui, însă refuză să îl creadă, deși toate semnele sînt acolo. Pare că vrea să rămînă agățată în starea de lipsă și neîmplinire, gata să primească un „vis de fildeș”. Este ca și cînd inconștientul o pune în contact cu un adevăr pe care eul nu poate încă să îl primească, de unde și ambivalența sa. Jung explică visele premonitorii exact în acest fel: ele nu sînt profeții legate de viitor, ci au o funcție „prospectivă”, inconștientul „știe” înaintea eului, procesînd conținuturi pentru care conștiința nu este încă pregătită. De asemenea, scena împărtășirii visului reprezintă o sincronicitate, adică o întîlnire acauzală, dar cu sens, dintre un eveniment psihic interior (visul Penelopei) și unul exterior (sosirea lui Ulise la palat).
Aș porni analiza visului cu condiția psihică a Penelopei, o soție și mamă a cărei identitate s-a construit, în ultimele două decenii, în jurul absenței prelungite a soțului. Ne-am putea imagina că trăiește, probabil, o formă de „ambiguous loss” (pierdere neclară), un tip de pierdere în care persoana este fizic absentă, dar psihologic prezentă (cazul lui Ulise), sau fizic prezentă, dar psihologic absentă (în demența severă). În ambele situații, pierderea nu poate fi trăită pînă la capăt și încheiată, iar statutul relației rămîne neclar. De unde starea psihică de suspendare într-o indecizie, pe care Penelopa o ilustrează atît de bine și pe care o pune în act prin faptul că ceea ce țese ziua desface noaptea. Ar putea fi un mod de a transforma agresivitatea în suferință si viceversa. Sigur că țesutul este forma ei de procesare.
Visul Penelopei scoate la iveală aspecte inconștiente care completează imaginea unilaterală, iconică a ei și ne ajută să o descoperim ca pe o femeie contradictorie, complexă, nu doar ca pe soția dedicată, rolul care o simplifică și definește cultural. Apare o ambivalență atît legată de dorința întoarcerii soțului, cît și față de pețitori, pe care, în vis, îi privește „cu bucurie” și apoi plînge cînd Ulise îi ucide. Cum să înțelegem aceste trăiri care contrastează cu perseverența în suferință a Penelopei? Bucuria pe care Penelopa o simte privind gînsacii, o emoție punctuală, singulară, mă duce cu gîndul la pulsiunea de a privi („scopic drive”), care include, bineînțeles și dorința de a fi privit. Pulsiunile inconștiente din vis ar putea avea un rol compensator față de realitatea trăită, contribuind la o reglare emoțională; ca un organism viu, psihicul nostru are nevoie de libertatea de a simți și a se mișca în propria-i matcă. Pe de altă parte, ele descoperă ceva mai puțin dezirabil din umbra ei personală, poate o plăcere, o bucurie de a fi curtată, incompatibile cu imaginea socială și/sau cu imaginea de sine. Văd în vis și o problemă mai generală legată de dorință. Jacques Lacan consideră că dorința se naște în absență. Ne-am putea întreba dacă nu cumva, pentru Penelopa, absența soțului este calea de a rămîne în contact cu propria dorință. Terapeuta de cuplu Esther Perel condensează paradoxul dorinței într-o întrebare în stilul ei percutant: „Can we desire what we already have?”. Împlinirea unei dorințe înseamnă, implicit, pierderea ei, care trebuie „jelită” și acceptată pentru ca viața noastră interioară să poată fi trăită în toată complexitatea ei deconcertantă. Atitudinea Penelopei este interesantă pentru că ea nu se grăbește să creadă visul – chiar dacă pare a fi un vis care se explică singur –, ci rămîne în tensiune și prelungește ambiguitatea. Acest travaliu psihic este esențial și pe el se întemeiază forța de decizie ulterioară. Visul Penelopei ne îndeamnă să reflectăm la ambivalența propriilor dorințe și la capacitatea de trăi tensiunea opuselor atît cît este necesar pentru ca o transformare să apară.
Ar fi interesant de reflectat și la modul în care inconștientul se exprimă prin anumite imagini, cum ar fi gînsacii și vulturul. Sigur că pentru a putea înțelege am avea nevoie de asocierile visătorului. Ceea ce pare evident, la o primă vedere, este dihotomia domestic/sălbatic. Există în psihic aspecte mai îmblînzite, mai aproape de universul conștiinței (gînsacii din curte) pe care le putem hrăni, precum și altele sălbatice, apărînd de nicăieri, care pot fi prădătoare (vulturul), dar totodată să reprezinte și o capacitate de a privi de sus („eagle’s eye”) și de a înhăța exact ceea ce avem nevoie. Intervenția vulturului, chiar dacă brutală și neașteptată, aduce o transformare care presupune și o moarte, un sacrificiu (gînsacii). Poate că Freud ar vedea aici o agresivitate inconștientă.
Cred că punctul forte al visului constă în transformarea pe care o produce. Imediat după ce împărtășește visul, Penelopa se hotărăște că se va căsători cu pețitorul care va trece proba arcului lui Ulise, cel care va reuși să întindă arcul și să treacă o săgeată prin douăsprezece securi aliniate. Așadar, putem vedea visul ca aducînd o rezolvare într-un blocaj și totodată o cale de mijloc față de cele două extreme: o alegere arbitrară versus continuarea unei așteptări sine die. Soluția constă într-o formă de continuitate, care reprezintă, de fapt, fidelitatea față de propria persoană, față de propriile valori. A întinde coarda pe arc nu presupune forță, ci o capacitate de a potrivi, de a găsi o flexibilitate și o armonie, de unde și comparația, în text, a arcului cu lira.
Situația Penelopei ne arată că procesul decizional poate fi anevoios și îndelungat, iar decizia este ceva la care ajungem după ce potrivim capetele arcului, cu alte cuvinte după ce sincronizăm diverse aspecte, uneori disonante, din noi înșine. Ea se decantează în timp, este plămădită în incubatorul psihicului, țesută și destrămată pînă capătă o formă finală, care poate fi la fel de bine un giulgiu sau un văl de nuntă, nu avem cum să știm dinainte. Jung spunea că dacă drumul pe care mergi este prea clar, s-ar putea să nu fie al tău. Claritatea, deși uneori ne-o dorim, poate fi poarta de fildeș. Atunci cum știm care e drumul nostru? Uneori visele ne pot arăta sau ne pot da curajul să mergem înainte îmbrățișînd necunoscutul, apucînd pe „drumul deschis”, așa cum ne îndeamnă și Walt Whitman: „Afoot and light-hearted I take to the open road, / Healthy, free, the world before me, / The long brown path before me leading / Wherever I choose” („Song of the Open Road”).
Ilinca Balaș este psihoterapeut analist și psiholog clinician.
Foto: Visul Penelopei
