„Nebunia în indivizi este ceva rar, însă în grupuri, partide și națiuni este regulă.”
Friedrich Nietzsche
Am întîlnit un concept interesant mai deunăzi, probabil cunoscut unora dintre voi, care afirma că „nebunia este un concept legal și nu un termen medical/psihiatric; și, în ciuda faptului că este doar un termen legal, nu înseamnă că cineva nu este bolnav” (citat din filmul 88 de minute, în care Jack Gramm, jucat de Al Pacino, este un profesor de psihologie care încearcă să prindă un criminal inteligent). Mai mult decît atît, personajul a mers mai departe și a zis că „distincția legală dintre nebunie și sănătate mintală o face liberul-arbitru”. Logic, pentru un fatalist convins, care respinge conceptul de liber-arbitru și pretinde că destinul îi este „prescris” de o putere superioară („Facă-se voia Ta!”), nu există o asemenea distincție. În consecință, o asemenea persoană nu poate fi considerată responsabilă pentru actele sale. Nu în cadrul definițiilor legale actuale.
Așadar, cine decide dacă o persoană este nebună sau nu? Cine decide normalitatea unei situații sau a unui comportament? Dacă răspunsul vostru la aceste întrebări a fost „psihiatrii/psihologii”, se pare că ați greșit. Michel Foucault a încercat să definească relativitatea valorilor ca fiind opuse puterii sociale. Valorile noastre culturale, în special ceea ce considerăm normal, determină și sînt determinate de felul în care societatea își exercită controlul. Încă o dată: cine este considerat bolnav mintal? Cine stabilește asta? Cu ce drept? Întrebări pertinente pe care ar trebui să ni le punem, nu numai ca viitori sau actuali psihologi, dar ca cetățeni ai societății.
Doi profesori de filosofie americani, Tom Cathcart și Daniel Klein au scris într-o cărțulie haioasă, Platon și ornitorincul intră într-un bar, o explicație a adevărului relativ. Zhuangzi s-a trezit într-o zi după ce visase că era un fluture. Sau, s-a întrebat pe bună dreptate Zhuangzi, poate că era de fapt un fluture care visase că era Zhuangzi. A fost Zhuangzi nebun? La vremea respectivă poate că nu, dar conform definițiilor stricte ale normalității societale din ziua de azi, probabil. Acum ni se pare doar un înțelept care vorbea în dodii, iar noi ne străduim ca snobii, care cad într-un extaz ignorant în fața unei tîmpenii estetice, să deslușim sensurile metalimbajului lui abscons. Benjamin Franklin a definit nebunul ca făcînd același lucru, mereu și mereu, însă așteptînd rezultate diferite de fiecare dată. Hm, din perspectiva asta, cu toții sîntem puțin nebuni. Eu iau același autobuz 368 în fiecare zi și de fiecare dată mă aștept să ajung la timp la serviciu. Ce nebunie! Termenul de nebunie, pe de altă parte, nu mai este folosit în tagma de specialitate decît la vreun congres psihiatric unde se fac glume despre asta. Ştim cu toții că bancurile cu psihiatri sînt cele mai tari.
Ce este nebunia? Tulburare bipolară, nebunie, manie, demență, toate violează un set de norme, și nu neapărat de sănătate. Să fie oare nebunia adusă la zi în mod convenabil din punct de vedere social? Ce era considerat normal acum 500 sau 1.000 de ani să fi încetat să fie catalogat așa? Au fost cuvintele lui Diogene căutate cu sete de contemporanii săi sau i s-a sugerat să ia niște „tranchilizante” ori să fie internat la Bălănceanca pentru că trăia gol într-un butoi și mînca exclusiv ceapă? A fost sensibilitatea noastră socială exacerbată pînă în punctul unde o considerăm o violare a normelor dacă ne întîlnim cu un bipolar? (Nu, nu este un urs provenit de la ambii poli.) Sună puțin paradoxal, dar pe de o parte, sensibilitatea noastră morală a crescut, iar pe de alta, defensa noastră emoțională s-a întărit. Este așadar normalitatea echivalentul medianei? Trebuie întrebat și un profesor de statistică.
Emil Cioran spunea că divagațiile unui nebun sînt absurde doar raportate la situația lui, dar nu raportate la delirul lui. Are sens afirmația asta, nu-i așa? Aha, v-am prins! Nu vă lăsați ușor convinși. Dicționarele definesc nebunia ca violări ale normelor sociale, comportamentale sau de expectanță. Dacă sîntem sub nivelul așteptărilor? Dacă dezamăgim societatea, ce ni se întîmplă? Fără îndoială, crima este un tip extrem de dezamăgire socială, dar nu e la fel de dezamăgitor dacă ne tăiem venele, luăm droguri, ne bem mințile, citim horoscopul și credem prostește în constelații care n-au nici în clin, nici în mînecă cu ce ni se întîmplă în ziua respectivă sau peste un an? Nu este un „psihic”, care pretinde că vede fantome (mă rog, spirite) sau citește în palme, flăcări mov, zaț de cafea sau mercur (și mai e și plătit pentru asta), „deranjat mintal” (în cazul în care nu-i șarlatan)? Nu? Păi, de ce? Ah, pentru că „psihicul“ ne dictează ce vrem să auzim și cel care își taie venele lîngă noi, nu? Ambii (și tăietorul de vene, și șarlatanul) violează normele sociale, corect? Deci nu putem avea standarde duble, punîndu-l pe unul pe medicație și pe celălalt nu. Cine e autoritatea în materie de sănătate mintală? Cine deține etalonul?
Mass-media și industria de divertisment abundă în astfel de spectacole care sînt în afara normelor sociale și știm ce succes de casă au. Mai mult, cu toții dorim în secret să putem vedea stafii și auzi voci (e un serial cu Jennifer Love Hewitt în care personajul comunică cu cei plecați dintre noi – nu, nu cu cei haioși, ci cu cei morți). Dacă filmele sînt un tip de escapism și le urmărim cu ardoare, nu sîntem de fapt la fel de nebuni ca și personajele cu care ne identificăm sau pe care le delegăm să acționeze în numele nostru? Eroii filmelor sînt fațete ale eului nostru care fac ceea ce noi nu putem face. Cu toții vrem să salvăm lumea, să facem sex cu fata/băiatul cel frumos (sau poate cu ambii), să ne cățărăm pe Kilimanjaro sau să îl stîlcim în bătaie pe diabolicul ăla care a vrut să-i extermine pe klingonieni. OK, cred că am mers prea departe, mi se șoptește că klingonienii nu sînt reali. Cică nici viteza warp nu este.
Revenind: dacă normalitatea echivalează cu a fi adecvat, ce se întîmplă cu cei care nu se potrivesc în matricea „adecvării”? La ce se așteaptă societatea de la noi? Simplu, un exemplu de expectanță socială și normă ar fi „să dai mîna după un meci”. Nu, nu e OK să îți arăți sentimentele de ură față de învingător, societatea se așteaptă de la tine să mergi împotriva sentimentelor tale naturale și să accepți înfrîngerea.
Au existat și zile în istoria omenirii în care viziunile și divinația erau apreciate de către cei înțelepți. În Grecia sau Roma Antică, asemenea tehnici erau adulate de filosofi și demos în egală măsură. Cuvintele înțelepte cu aure tainice de mister erau pe post de răspunsuri cu înțelesuri ascunse. Ca și bibliomanția, unde fiecare text deschis întîmplător (așa-zisul „citit al Scripturii”, bunăoară) are un înțeles pentru cel care îl citește, acele cuvinte aveau sens pentru antici. Şi pentru unii contemporani. În disperarea noastră de a găsi răspunsuri, sîntem gata să credem și să dăm sens oricărui simbol care pînă ieri nu ne-a zis nimic, plăcuțelor de înmatriculare de la mașini, icoanelor, fețelor de pe feliile de pîine prăjită, craterelor de pe Lună și zeilor obscuri. De ce atîta sete de sens? Pentru că avem nevoie de ordine și găsirea unui sens extern ne aliniază intern. În aceste cazuri, normalitatea poate fi definită ca fiind ceea ce există sub ochii tăi (așa mi s-a spus cînd am întrebat ce e real: „acest scaun este real”). Acum, problema care se pune este că filosofii, de pildă, o să sară imediat la gîtul tău normalist și o să-ți bage așchia îndoielii sub unghiile tale reale spunîndu-ți: „Încetează să mai crezi ce îți zic alții, adevărul nu poate fi cunoscut prin simțuri (vizual, în cazul de față), ci numai prin rațiune”. OK, cum raționăm existența scaunului? Personajul Olaru din Cel mai iubit dintre pămînteni i-a cerut profesorului de filosofie Petrini să-i zică o idee filosofică. Petrini i-a zis: „Gîndesc, deci exist”. „Spune, mă Petrini”, i-a răspuns nedumerit Olaru, „uite, maşina asta de scris sau să zicem un cal sau un măgar nu gîndesc, înseamnă că nu există?” Raționamentul lui Olaru era bun. Logic vorbind.
Deci dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum. Așadar dubito, ergo sum, corect? Poți însă dezbate pe marginea acestei inferențe într-un tribunal, să zicem, că victima unei crime la care tocmai ai fost martor nu e reală? George Berkeley se juca de-a avocatul diavolului, motivînd că și corpul fizic nu este decît un obiect mental, care are extindere în spațiul unui cîmp vizual. Cum aplicăm teoriile noastre, care acompaniază ceaiul de la ora 5 și cornulețele cu rahat, cînd trebuie să vorbim despre conceptele alunecoase ale nebuniei? Cum explicăm familiei victimei că percepția și memoria lor îi pot înșela pentru că nu există nici o garanție că memoria nu e falsă, sugerată, reconstruită sau implantată? Și dacă tot am ajuns la percepție, să coborîm puțin din metafizică în realitatea mai puțin poetică a locului de muncă, unde adevărul nu e nici relativ, nici absolut – e pur și simplu negociabil. Și, culmea, negociat în favoarea celui cu funcția mai mare. Ai observat fenomenul ăsta? Spui ceva ce ai văzut cu ochii tăi, ai auzit cu urechile tale, ai trăit cu neuronii tăi, iar cineva îți răspunde cu un zîmbet corporatist: „Nu, nu așa s-a întîmplat. E doar percepția ta”.
Psihologii moderni îi zic manipulare prin negarea realității (gaslighting), dar pe vremea mea nu exista termenul ăsta fancy, îi ziceam, simplu, „ședință de luni dimineață”. Filosofii însă ar ridica o sprînceană și ar spune că e un caz clasic de negare fenomenologică (phenomenological denial), cum ar zice Husserl și Merleau-Ponty: anularea experienței trăite, ca și cum realitatea ta ar fi un moft personal, nu un fapt. Conceptual, Miranda Fricker ar numi asta nedreptate epistemică (epistemic injustice): momentul în care cineva îți invalidează capacitatea de a fi un agent cognitiv credibil. Adică, pe românește, ți se spune că nu știi ce ai văzut pentru că nu ești persoana potrivită să vezi. Dacă îl întrebi pe Gregory Bateson, îți va explica elegant că ai fost prins într-o dublă constrîngere (double bind): ești încurajat să fii sincer, dar penalizat dacă ești; ești invitat să ai inițiativă, dar certat dacă ai. O schizofrenie socială, nu clinică. Iar dacă întrebi psihologia organizațională, îți va spune că ai fost victima unei reconfigurări a realității (reality reframing): realitatea nu e ceea ce e, ci ceea ce convine. Și dacă tot nu te-ai lăsat convins, vine și inducerea disonanței cognitive (cognitive dissonance induction), ca desert: ți se servește o versiune alternativă a faptelor pînă cînd începi să te întrebi dacă scaunul pe care stai există sau e doar o halucinație aprobată prin regulamentul intern.
În astfel de momente, Zhuangzi ar părea cel mai sănătos om din încăpere. El măcar știa că visează. Tu, în schimb, ești treaz și ți se spune că visezi. Dar, dacă tot sîntem prinși în jungla lianelor legale și a definițiilor nebuniei, la ce se așteaptă societatea de la noi? De ce să nu începem o revoluție inocentă, una blîndă, aproape invizibilă, să vedem cît de mult putem împinge limitele dacă încălcăm doar mici reguli ale conformismului? Cum spuneam, revoluțiile înseamnă evoluții. Hai să începem încet, cu un singur gest. Lăsați-l să fie al vostru. Nu mai dați mîna cu cineva data viitoare cînd nu aveți chef, dar o faceți totuși pentru că „așa se face”. Încercați să fiți onești cînd vă exprimați emoțiile, dar faceți-o cu grijă, cu tandrețe. În schimb, faceți o faptă bună, ceva la care societatea nu se așteaptă. Băgați monezi în contoarul de la parcarea cuiva pe care nu îl cunoașteți. Plătiți cafeaua celui din spatele vostru la coadă. Ştergeți oglinda de la liftul blocului. Cumpărați medicamentele compensate ale unui bătrîn căruia nu îi ajung banii. Lăsați o carte pe o bancă, cu un bilețel pentru următorul cititor. Lăsați un buchet mic de flori pe capota unei mașini la întîmplare. Scrieți un mesaj de încurajare pe un post-it și lipiți-l pe ușa unui vecin. Lăsați un măr pe biroul cuiva care a avut o zi proastă. Opriți-vă să ascultați pe cineva care nu e ascultat de nimeni.
Hai să facem neașteptatul. Hai să sfidăm normele sociale prin crearea unei dulci și pozitive anarhii, atît de blînde încît nu poate fi sancționată, dar suficient de puternică încît să schimbe ceva în noi. O revoluție fără zgomot, fără lozinci, fără mulțimi, doar oameni care aleg, din cînd în cînd, să fie puțin mai buni decît se așteaptă lumea de la ei. Hai să ne păstrăm anonimatul cînd donăm haine, bani, jucării sau mîncare!
Și, pentru cei religioși, poate că ar fi momentul să fiți puțin mai buni și în practică, nu doar în teorie; altfel, țineți post și vă rugați degeaba dacă nu sînteți în stare să oferiți măcar un strop de bunătate concretă celor din jur.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
.jpg)
