Rescrieri, revizuiri, reconceptualizări: iată doar cîteva dintre formulele pe care le poate îmbrăca ediţia a doua a unei cărţi; în cazul acesta, o carte de studii, de critică, istorie literară sau eseu. Discut mai jos trei astfel de cazuri relativ recente, fiecare cu particularitatea sa, prin care textul dobîndeşte o viaţă nouă, şansa unui nou strat al receptării, a unei noi generaţii de cititori, oscilînd între reiterare şi decantare, transformare şi proiectare de noi sensuri (vezi în acest sens excelenta contribuţie de ordin teoretic a lui Ionuţ Miloi, Cealaltă poveste: o poetică a rescrierii în literatura română, prefaţă de Ioana Bot, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015).
● Laura Pavel, Ionesco: antilumea unui sceptic, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Şcoala Ardeleană, 2022.
Atît în Personaje ale teoriei, fiinţe ale ficţiunii (2021), cît şi în noua ediţie a cărţii despre Ionesco (ediţia anterioară: 2002, Paralela 45), una dintre cele mai solide monografii existente pe piaţă, strategiile interpretative ale Laurei Pavel se revendică mai cu seamă de la flexibilitatea analitică a noului estetism / the new aestheticism şi de la direcţia „postcritică”, reprezentată aici prin Rita Felski. Flexibilitate, în sensul unui refuz de a ceda terorismului ideologic pe care unele „hermeneutici ale suspiciunii” (în termenii lui Paul Ricœur) pot să-l propage.
De aici şi filtrele propuse spre dezghiocarea unei personalităţi fascinante, filtre demne de un veritabil studiu interdisciplinar (într-o epocă de inflaţie a termenului): istorie & critică literară, teatrologie, psihanaliză, filosofie etică, studiile hermeneutice ale lui Hans-George Gadamer (cu accent pe dimensiunea dialogică a lecturii) sau ale lui Stanley Cavell (privilegiind scepticismul filosofic), subiectivitatea interpersonală teoretizată de postexistenţialistul Martin Buber sau fenomenologia de extracţie iudeo-creştină a lui Emmanuel Lévinas. Ghidată astfel, lectura critică poate aspira la un soi de literaturizare, altfel spus poate deveni o naraţiune critică: „Textul e cel care ne citeşte pe noi, oferindu-ne ocazia unei radicale restructurări de sine, ca şi cînd el, textul, ar fi în postura analistului, iar noi în aceea a pacientului”.
Un prim filtru chestionează plasamentul generaţionist al lui Ionesco, cel „aflat în război cu toată lumea”, şi nu prea: distanţarea apare în fapt contrabalansată printr-o anumită „dependenţă afectivă”. Sînt restituite astfel în mod critic datele lumii interbelice, cu contradicţiile ei flagrante, cu hipertrofierea eului la mulţi dintre tinerii intelectuali, reperaţi în mod just ca agenţi ai unui existenţialism avant la lettre, plecînd de la natura coruptă, alunecoasă şi plagiatoare a actului intelectual la Nae Ionescu şi continuînd cu naivităţile ucenicilor sau ale adulatorilor săi (am remarcat-o cu surprindere şi pe aceea a lui Andrei Scrima), în sfîrşit cu – spune autoarea studiului – vocaţia egotismului şi cu natura spectaculară.
Este recontextualizată şi remarcabila intuiţie critico-estetică a lui Şerban Cioculescu privind calităţile dramatice ale scrisului ionescian şi sînt îndreptate surprinzătoare erori de istorie literară. Apropierea lui Ionesco de etica lévinasiană se dovedeşte într-adevăr revelatorie, pe filiera gîndirii profund antitotalitare, unde se întîlneşte de altfel cu alţi scriitori de origine evreiască, precum Sebastian sau Steinhardt: „pasivitatea îngrijorată şi responsabilă ia locul agresivităţii gnoseologice şi normative, al dictatorialului control de tip cognitiv asupra realităţii Celuilalt”. Fundamental pentru înţelegerea gîndirii lui Ionesco, remarcă autoarea, rămîne şi contactul, în 1938, în Franţa, cu doctrina personalismului elaborată de Emmanuel Mounier şi cu grupul din jurul revistei Esprit, fascinaţi pe urmele lui Charles Péguy de posibilitatea – ultragioasă pentru mulţi – a unei sinteze creștinism-socialism. Sînt analizate, în continuare, modalităţile de ficţionalizare, poetica tragicului, identitatea „englezească” şi identitatea etică ale lui Ionesco, „teatrul insolitului şi al catastrofei”, donquijotismul sau neogoticul ca valori estetice relevante pentru estetica ionesciană.
Foarte interesantă este şi paralela dintre Nu-ul ionescian şi debutul rebel-parodic, din acelaşi an 1934, al lui Steinhardt, un alt moment-cheie al revirimentului neojunimist critic şi moral interbelic, însă cred că Dan C. Mihăilescu, a cărui autoritate critică este preluată şi condensată aici, se înşală citind în parodiile aceluia „rodul unei dezbrăcări de sinea sa şi al unei treceri, prin simpatia imitativă, în ceilalţi”. Nici vorbă de aşa ceva în volumul extrem de caustic al tînărului Steinhardt, ceea ce va face însă cu atît mai interesant şi mai provocator procesul convertirii sale morale (şi estetice) de mai tîrziu.
● Gheorghe Glodeanu, Prolegomene la o istorie a diarismului românesc, Editura Eikon, 2025.
Reputatul profesor şi cercetător Gheorghe Glodeanu îşi revizuieşte ediţia mai veche a studiului Narcis şi oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română (Tipo Moldova, 2012) într-o versiune vizibil augmentată, aducînd informaţia la zi acolo unde era cazul şi adăugînd numeroase alte nume pe lista diariştilor supuşi analizei, regrupate sub un generic nou: Prolegomene la o istorie a diarismului românesc. Un titlu care ar putea fi catalogat, la limita ludicului, cu un termen preluat din psihologie, drept pasiv-agresiv: modestia jucată a prolegomenelor contrabalansează întrucîtva mizele deloc modeste şi asumate de către exeget, şi anume o, totuşi, clamată istorie a diarismului românesc.
Vitalitatea genului respectiv îl determină pe Glodeanu să-şi extindă aici analizele şi asupra altor contribuţii în domeniu, de la Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Paul Cornea şi alţii pînă la mai tinerii Corin Braga şi Radu Vancu. Fără a fi moştenit claritatea conceptuală şi vocaţia sintezei de la Eugen Simion, criticul sătmărean compensează prin lectura contextualizantă, empatică şi deosebit de atentă. Minusul vizibil al volumului este de ordin terminologic, privind ancadramentul şi insuficientele delimitări conceptuale. Distincţiile dintre jurnalul ca jurnal şi jurnalul ca literatură (sau roman indirect, cum îl numea Eliade) sînt vulnerabilizate de amalgamul terminologic cu care operează criticul: jurnal, egoficţiune sau autoficţiune par să însemne aici cam tot acelaşi lucru. Jurnalul lui Paul Cornea ajunge în acelaşi context cu jurnalele de creaţie ale lui Mircea Cărtărescu sau cu romanele onirice, fals-diaristice ale lui Corin Braga.
Echivalarea jurnalului cu autoficţiunea nu poate fi funcţională ori profitabilă, cel puţin în studiile literare. Pe lîngă faptul că multe dintre textele luate în calcul nu sînt jurnale propriu-zise, din perspectiva mutaţiilor pe care conceptul autoficţional propus de Serge Doubrovsky (1977) le-a suferit în timp, prin autoficţiune eu, unul, înţeleg astăzi, totuşi, mai degrabă ficţiune, adică naraţiune autoficţională. Rămîne aşadar de meditat dacă obiecţiile amicale, nelipsite de incisivitate şi ironie, dar nici de tandreţe critică, pe care i le face lui Al. Cistelecan în materie de rigoare conceptuală nu i se potrivesc, în parte, şi autorului însuşi.
● Maria Şleahtiţchi, Romanul generaţiei ’80. (Geo)poetică. Eseu, ediţia a doua, reconceptualizată şi adăugită, Editura Cartier, 2024.
O contribuţie remarcabilă la înţelegerea resorturilor adînci ale literaturii contemporane aduce şi sinteza „reconceptualizată” a Mariei Şleahtiţchi, întrucît discuţia tratează aici într-adevăr un important segment aflat încă în mişcare al literaturilor central-estice europene: maghiară, rusă, poloneză, ucraineană, bulgară, română şi basarabeană. Faţă de ediţia anterioară, Romanul generaţiei ’80: construcţie şi reprezentare (Cartier, 2014), percepţia transnaţională asupra optzecismului este consolidată prin încorporarea unor elemente de geopoetică funcţională la nivel generaţional, privind romanul postmodern din ţările ex-comuniste ori, după cum le este fixat aici bagajul traumatic (post-)totalitar, „postapocaliptice”.
Reconceptualizarea înseamnă nu doar restructurări, adăugiri sau rescrieri, ci şi eliminări ale materialului anterior, iar rescrierea este luată în discuţie aici nu doar ca strategie critică, ci in extenso, ca parte integrantă şi cu totul specifică a poeticii postmoderniste. Şleahtiţchi lucrează îndeobşte, la fel precum Cornel Ungureanu şi cercetătorii sau cercetătoarele din Banat (vezi Adriana Babeţi, coord., Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, ediţie de Oana Fotache, 2022) ori precum în studiile „transilvane” ale regretatului profesor Mircea Muthu, la panoramarea unui spaţiu al mentalităţilor „sociale şi estetice” comune. Aş spune, însă, că în acest caz perspectiva este mai puternic incluzivă decît poziţionările implicit disociative ale acelora.
Foarte interesantă astăzi, inclusiv din criterii extraliterare, este şi analiza romanului optzecist ucrainean, o cultură literară destul de puţin cunoscută la noi, ca de altfel şi celelalte literaturi ex-centrice, intersectate şi adîncite aici. Între analizele profilurilor romaneşti ale optzeciştilor canonici, precum Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Magda Cârneci sau Mircea Cărtărescu, provocatoare este şi analiza romanului Theodoros, unde se propune o teză contaminată întrucîtva de finalul textualist-subversiv al naraţiunii, aproximată astfel: „Nici Dumnezeu nu mai e ce-a fost [...], e mai pasionat de cărţi decît de oameni. Sau poate că e doar Cititorul, un-fel-de-dumnezeu căruia se închină ceata de scriitori”. Binevenitele sancţionări ale defazărilor critice (Alex. Ştefănescu, Răzvan Voncu) sînt contrabalansate de poziţionări discutabile, între care afirmaţia datată, conform căreia Cărtărescu ar continua să „scrie o singură carte, un roman” sau etichetarea scrisului critic al lui Costi Rogozanu cu atributele „echidistanţei”, o formulă pe care cred că înşişi partizanii săi ar refuza-o.
Cartea Mariei Şleahtiţchi se remarcă şi printr-o excelentă (re)structurare a materialului, gîndit ca un fel de curs (pre)universitar, dar nu dintre cele stufoase ori neprietenoase cu cititorul. O discretă, dar admirabilă vocaţie pedagogică, întîlnită, de pildă, şi în scrisul lui Carmen Muşat (ale cărei studii sînt valorificate, de altfel, aici), se lasă întrezărită. Este, cred, încă o marcă a naraţiunilor critice ale unei autoare care şi-a susţinut doctoratul, în zorii anilor ’90, cu o teză despre proza pentru copii şi care a lucrat apoi cîţiva ani la nivel liceal, înainte să devină o personalitate prestigioasă a literelor româneşti din Basarabia.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020
