În secolul trecut, secolul nenorocit din care provin, românii aveau un oarecare respect pentru „omul cu carte”, adică pentru omul învățat, pentru omul care trecuse prin școli. Aș spune că una dintre cele mai importante și influente trăsături ale culturii populare, în sensul ei cel mai larg, antropologic, folcloric chiar, era respectul omului neînvățat sau mai puțin învățat pentru carte, pentru omul mai învățat. Tot românul, de la academician la împletitoarea de mături cu patru clase, era de părere că e important să ai carte și îi valoriza pozitiv, respectuos, pe oamenii învățați. Pe atunci, a avea carte însemna un statut social anume, superior oarecum, și legitim pentru că mecanismul care-l genera era cît se poate de normal: copilul/tînărul învăța (adică depunea un efort), absolvea forme tot mai înalte de învățămînt (adică trecea prin examene tot mai grele și îndeplinea rigori tot mai aspre), apoi avea un serviciu pe măsură (adică avea un serviciu cu o mare responsabilitate). Cu cît mai multă carte, cu atît mai multă responsabilitate purtau obligațiile și, în consecință, cu atît mai ridicate erau așteptările tuturor. În general, dar nu întotdeauna, acest serviciu pe măsură, obținut după efortul de a învăța și de a trece examene, presupunea să „conduci oameni”. Nu oricine ajungea să conducă oameni, iar numărul de oameni pe care îi aveai de condus era direct proporțional cu știința de carte – mai multă știință de carte, mai mulți oameni de condus. Pe de altă parte, anumite profesiuni, pentru a căror practică se cerea trecerea prin școli dificile, precum cele de medic, jurist, profesor de matematică, inginer de avioane etc., aduceau cu sine respect social, indiferent dacă erau sau nu însoțite de o anvergură administrativă (de pildă, director de spital sau președinte de tribunal sau director de școală ori de fabrică).
Statutul acesta se obținea, legitim, tocmai prin efortul de a învăța probat prin mulțimea de examene. Cei care învățau mai mult, mai bine, mai sîrguincios primeau laurii recunoașterii sociale. Anticipez reacțiile recenților, așa că precizez eu, imediat: respectul social nu garanta caracterul omului, moralitatea lui sau bunul lui simț și, da, erau și pe atunci impostori, oameni cu pile, sinecuriști, că de-ăștia sînt mereu. Totuși, recunoașterea socială a celor care, învățînd, știau mai mult(e) funcționa ca un mecanism de ordine socială neimpus de nici o autoritate formală, dar impus de autoritatea unei tradiții. De un plus de admirație se bucurau autodidacții, cei care ajunseseră să „aibă carte” venind din medii defavorizate, cei care ajungeau la performanța școlilor înalte deși porniseră din situații dezavantajoase – în aceste cazuri se presupunea că omul făcuse un efort în plus ca să compenseze dezavantajele „din plecare”, așa că respectul era încă și mai reverențios.
În general, copiii erau îndemnați de familie, chiar de familiile abia alfabetizate, să meargă „la școli”, să „învețe carte”. Profesorii erau respectați și aveau un credit în plus în caz de conflict de mărturii (de pildă, dacă una spunea copilul că s-a întîmplat, alta spunea profesorul, în general vocea profesorului avea un plus de credibilitate și se cereau probe serioase ca să fie crezut copilul împotriva profesorului). Pur și simplu, profesorul era respectat și i se recunoștea autoritatea în spațiul clasei sale, anume pentru că știa mai multe, avea carte. Ei bine, acest gen de respect social pentru cei cu carte nu mai există azi.
Antipatiile sociale existau, firește, și înainte. Dar erau, în mare, cam ca acelea de acum: săracul îl antipatiza pe bogat care, la rîndul lui, îl disprețuia pe sărac, cel slab din punct de vedere social îl pizmuia pe cel puternic, iar cel puternic îl abuza pe cel slab; erau rău văzute, cum sînt și acum, ipocrizia, aroganța, trișul. Cum am mai spus, simțul moral al comunității nu era păcălit de diplome și studii – se știa că studiile înalte nu spun nimic despre caracter și despre moralitate.
Astăzi, statutul social nu mai are nici o legătură cu „cartea”, cu cîtă școală ai făcut sau cu cîtă carte știi. În general, părinții nu mai sînt atît de interesați să-și vadă copiii știind carte, ci absolvind anumite școli. Nu-i mai vor știutori, îi vor descurcăreți; nu-i mai vor cunoscători, îi vor abili. Cel care nu știe nimic nu simte nici un complex de inferioritate în fața celui care știe, a fi incult nu e mai deloc motiv de jenă. Asta nu este doar o schimbare, este, cum spunea dl Andrei Pleșu într-un interviu de pus în ramă, o mutație. Nu doar că oamenii și societatea s-au schimbat – asta e firesc și mereu previzibil –, dar a apărut, în timp foarte scurt, o altă specie umană pur și simplu. Are alte repere, alte criterii, funcționează cu alți stimuli. Dacă schimbările de generație erau, pînă acum, schimbări în înțelegerea și definirea reperelor și în natura reacțiilor la aceiași stimuli, de data aceasta avem pur și simplu alte repere și alți stimuli. Vor fi mereu dintre cei care nu vor fi de acord cu mine. Mi se va spune că nu e așa, că sînt eu incapabil să-i înțeleg pe cei mai noi. Totuși, cred că cei din generația mea care pretind că-i înțeleg și îi cunosc pe recenți se supraestimează.
Diferența majoră indusă de mutația la care mă refer este generată de relația cu ecranul. Practic, eu aparțin ultimei generații care, deși e fascinată de ecrane, poate trăi și fără ele. După generația mea, nu cred că mai există oameni care pot trăi fără ecrane.
E greu să știi dacă noul tip uman, dependent de ecrane, este mai bun sau mai rău – și oamenii noi (recenții, cum le spun adesea sub inspirația marii cărți a lui Horia-Roman Patapievici) sînt capabili să facă bine și să facă rău la fel ca oamenii printre care am crescut eu, mai bătrîni sau cei de-un leat cu mine. Cert este că civilizația ecranelor nu a adus nici un progres moral. Dar poate că nici nu și-a propus asta. Mutația îi pune pe recenți într-o altă relație cu realitatea, și e vorba despre o relație de cunoaștere. Ecranul a devenit mai mult decît însoțitorul, confesorul și sursa oricărei cunoștințe care îl ghidează pe recent prin hățișul lumii, a devenit Dumnezeul recentului. Dispariția respectului pentru „știința de carte” este efectul de profunzime, care schimbă complet datele civilizației noastre.
Unii s-au mulțumit să descrie această schimbare ca o trecere de la Gutenberg la pixeli. Bună formula, dar mi-e teamă că e superficială, căci mutația nu e doar o schimbare de ordin logistic, nu e doar înlocuirea bibliotecii cu cloud-ul, nu e doar trecerea cărții în format online. Mutația este chiar moartea bibliotecii și a cărții ca factor civilizator. De aici, inutilitatea. De aici, dispariția respectului pentru oamenii învățați. Dacă oricine are un ecran, înseamnă că oricine știe sau poate, lesne, să știe. Efortul învățării devine, astfel, inutil. Dacă pe vremea tinereții mele încă se spunea că cine are carte are parte, acum oricine are parte. E suficient să aibă un ecran. Și cine nu are un ecran?
