Se spune că arhitectura întruchipează cel mai fidel spiritul unei epoci, iar adevărul enunțului constă în interdependența dintre multele și foarte complicatele procese care, împreună, sînt responsabile de proiectarea și construirea efectivă a clădirilor. Sînt multe feluri de arhitectură, iar arhitectura construită este unul dintre ele. La rîndul ei, arhitectura construită poate să aibă diferite forme de geneză, una dintre cele mai frecvente fiind dorința unui beneficiar de a transforma o proprietate de-a sa în altceva mai bun, mai util, mai frumos și mai valoros, prin construirea unei clădiri noi sau reabilitarea uneia existente. În acest caz, beneficiarul (care poate fi o persoană particulară care își dorește o locuință, ori un lanț hotelier ce intenționează să se dezvolte prin construirea unei noi structuri de primire turistică, sau o bancă ce are nevoie de un nou sediu ș.a.m.d.) discută cu un arhitect și un urbanist pentru un proiect, apoi aceștia cu inginerii, tehnologii, deviziștii și alți experți în cadrul echipei de proiectare; mai tîrziu, edificiul se autorizează și se construiește. Am condensat, în această frază plină de omisiuni, un număr uriaș de acțiuni și unul foarte mare de specialiști a căror experiență intervine într-o etapă sau alta a unui proces care durează de la trei ani la decenii sau chiar secole.
De regulă, numele arhitectului rămîne dăltuit în piatra de lîngă intrarea principală, uneori și numele inginerului structurist, însă, în opinia mea, ar trebui menționat și numele acelor oameni care, prin inteligența, efortul și diplomația lor, reușesc să creeze cadrul în care arhitecții să proiecteze clădiri remarcabile. Una dintre aceste persoane este Gabriela Pop, directoarea firmei București Internațional Proiect (BIP). Am cunoscut-o în 1994, cînd, student fiind, am fost cooptat în echipa de proiectare dedicată consolidării și reabilitării hotelului Intercontinental din București. Eram student peste drum, la Facultatea de Arhitectură, în anul al doilea și, fiind cel mai tînăr membru al echipei, mi se spunea „copilul”. Doamna Pop era o ființă elevată, elegantă, eficientă, directă, francă și plină de tact care asigura managementul foarte complicat al diverselor echipe de proiectare, relația cu beneficiarul, cu autoritatea publică locală și cu antreprenorul general. Avea un chip nobil, o privire plină de lumină și asculta cu răbdare problemele ivite, apoi, foarte rapid, găsea o rezolvare satisfăcătoare pentru toate părțile implicate, chiar și atunci cînd era vorba de conflicte.
Așa i-am spus eu, la început, „doamna Pop”, și tot așa i-am spus pînă astăzi, cînd, uneori, mi se întîmplă să fiu cel mai vîrstnic personaj dintr-o încăpere animată. Și asta pentru că doamna Pop era, în cel mai strict și autentic sens al cuvîntului, o doamnă. Cu o educație desăvîrșită și cu o mare deschidere spre cultură, doamna Pop avea un umor fin și o ironie spumoasă care o ajutau să facă față oricărei situații ivite într-un mediu concurențial acerb și într-un context economic și social aflate într-o permanentă schimbare. Participa cu plăcere la ședințele de proiectare, unde era nu doar manager, ci și inginer de structuri. Nu intervenea în proces și cred că venea doar de dragul celor care se adunau în jurul mesei pentru a găsi cele mai potrivite soluții. Acolo, în jurul planșetei, ca și în birourile BIP, am întîlnit profesioniști desăvîrșiți și oameni minunați, de la care am învățat enorm și care m-au format. Lor le datorez foarte mult din ceea ce sînt eu astăzi. Proiectînd împreună, am realizat că una dintre înzestrările fantastice ale doamnei Pop a fost tocmai aceea de a-i putea aduna laolaltă pe cei mai buni profesional și de a-i face să fie cei mai buni împreună, dar și unii cu alții.
În 2004, cu ocazia împlinirii a zece ani de la înființarea BIP, doamna Pop a oferit tuturor angajaților și colaboratorilor apropiați, precum și familiilor acestora, o excursie în Turcia, prilej de apropiere și mai mare, de momente de tihnă și delectare culturală. Pe puntea vasului care traversa Bosforul, vîntul era tăios, iar frigul ce venea dinspre Marea Neagră grăbea parcă apusul străpuns de miile de lumini ce se aprindeau pe maluri. Puntea s-a golit, dar doamna Pop a rămas în centrul unui mic cerc de colegi, discutînd despre drapajele statuilor elenistice văzute în muzeul de arheologie și simțind în nări parfumul mărilor străbătute odinioară de strămoșii ei.
Așa am evocat-o cînd, în urmă cu cîteva zile, ne-am luat la revedere de la ea. Acolo, în capela cimitirului Bellu, devenită neîncăpătoare, ne-am reîntîlnit cu toții, din nou, chemați de copiii doamnei Pop, Mira și Paul, de care ea a fost, mereu, foarte mîndră: o mare familie formată din arhitecți, ingineri, antreprenori, secretare, patroni de fabrici și hoteluri, traducători, bancheri, șoferi, avocați, muzicieni, muncitori și medici, dar și din toți cei pe care doamna Pop i-a luat lîngă ea și i-a ajutat, într-un moment sau altul al vieții. S-au adunat oamenii care, împreună cu doamna Pop, au proiectat și construit zeci de clădiri reprezentative din București, din țară și din străinătate, de-a lungul cîtorva decenii. Eram triști că ne despărțeam de doamna Pop, dar bucuroși că ne revedem, ca niște rude care, din grabă sau indolență, uită să se mai vadă și o fac doar printre coroane, cîntări și rugăciuni. Am simțit atunci cu putere că acesta a fost un ultim cadou al doamnei Pop pentru noi toți, un cadou construit cu noblețe, inteligență, asiduitate, cultură și foarte multă dragoste. La fel ca o casă. La fel ca o familie.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
