De cîte ori pe zi nu spunem sau nu auzim că trăim într-o lume absurdă? Sub această etichetă poate încăpea orice trăim, vedem, citim, ne sperie sau ne bucură. Un cuvînt cît o lume, în care ne adăpostim de fiecare dată cînd rămînem muți de uimire. În Dosarul de acum mi-am dorit să explorez valențele acestui concept, să văd care e istoria lui. Altfel spus, de unde vine și încotro se îndreaptă. Nu întîmplător există o anchetă în care invitații mei au răspuns la întrebarea „Care este cea mai absurdă întîmplare din viața dumneavoastră?”. Ce a ieșit? Un mini-volum de proză scurtă, pentru că absurdul e generos și perplex, expresiv și tragi-comic în egală măsură.
Îi iubesc pe Harms, pe Urmuz, pe Kafka, Dosarul de acum e și un omagiu indirect, adus tuturor celor care „s-au ocupat” de el de-a lungul timpului și ne-au arătat că nu sîntem singurii rătăciți într-o realitate cu mai multe capete decît un balaur. Pe care n-o înțelegem și ne simțim pierduți. Într-un fel, ei fac lumea mai ușoară, pentru că îi dau o altă coerență.
„Trăia odată un ins roșcat, care nu avea ochi și urechi. Nu avea nici păr, așa că doar convențional se spunea că-i roșcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini și picioare. Nici pîntece nu avea, nici spinare, nici șiră a spinării nu avea, nici un fel de măruntaie. Nu avea nimic! Așa că nu se știe despre cine-i e vorba. Mai bine să nu mai vorbim despre el.” (Daniil Harms, 7 ianuarie, 1937, din volumul Mi se spune capucin, Editura Polirom, 2007, traducere de Emil Iordache).
Fie că este vorba despre reducerea la absurd în matematică, fie despre teatrul absurdului sau sensul metafizic al cuvîntului, vorbim despre o ordine în dezordine. Despre cum traducem ce nu înțelegem. Le mulțumesc invitaților mei pentru felul în care au întors pe toate fețele cuvîntul și conceptul și despre poveștile pe care le-au spus în acest număr de revistă.
