● Ioan Pintea, Proximităţi şi mărturisiri: jurnal, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Polirom, 2025.
Dacă ar fi critic literar, probabil că Ioan Pintea ar fi cu precădere absorbit de geocritică. Energia şi fascinaţia pe care le dedică explorării şi interpretării spaţiului, deopotrivă simbolic şi statistic, sînt vizibile. Înainte de a vizita locurile, le proiectează ca pe nişte artefacte emblematice şi le aproximează prin ochelarii livreşti ai celor care le-au literaturizat, conştient fiind de forţa uriaşă de transfigurare pe care arta o posedă, capabilă „să treacă în umbră şi evanescenţă tot spaţiul dimprejur”, precum nota Steinhardt într-o tabletă radiofonică despre Proust. Prin urmare, vizitează Păltinişul doar după ce îl citește pe Liiceanu, Rohia după ce răsfoieşte poeziile lui Ioan Alexandru, Salzburgul după ce îl savurează pe Trakl, şi la fel va proceda cu Hordoul lui Coşbuc, cu Coasta Boacii a lui Cioran ori cu Tescanii lui Pleşu.
În condiţiile asumării unui crez de „optzecist întîrziat”, nestrăin de ispitele textualismului („Fascinaţia pe care ţi-o dă lectura pasionantă este de foarte multe ori mai terifiantă decît viaţa”), a privi prin ochii altora devine o strategie complementară intropatiei pe care mizau critica şi eseistica maestrului său.
În absenţa unei cronologii concrete, nu avem de-a face cu un jurnal propriu-zis, convenţia aleasă deliberat rămînînd aceea a memorialului: „Nu pot scrie la comandă. E nevoie să revăd întîmplările recente de la o distanţă anume, pentru a face ca memoria mea să uite şi doar sufletul, el singur, să-şi aducă aminte”. Bornele temporale ale momentelor scrierii par să acopere o perioadă generoasă, pornind de pe la jumătatea anilor 2000 şi urcînd pînă în epoca imediatei contemporaneităţi, cînd notaţiile de jurnal îmbracă uneori forma postării pe reţelele de socializare.
Pe lîngă survolarea avizată a unei vaste bibliografii critice, destul de puţin cunoscută şi subliniind în tuşe memorabile varietatea deconcertantă a faţetelor personalităţii lui Steinhardt, cititorul acestui „jurnal” beneficiază şi de o foarte inspirată contextualizare. Pe urmele unor distincţii operate de Aldous Huxley în eseul său „Literatură şi ştiinţă” (1963), acesta apare înscris în tradiţia arhetipală a mediatorului. Îndreptarea unor carenţe în receptarea lui Steinhardt survine astfel firesc. La rîndul său legatar testamentar al scriitorului (şi salvator, în 1989, al manuscriselor acestuia din calea Securităţii), discipolul reacţionează polemic faţă de acaparările ulterioare („mănăstirea căreia i-a fost monah îl confiscă”), ipoteze de conexat şi cu unele interviuri nonconformiste obţinute de Călin Emilian Cira (v. Convorbiri despre N. Steinhardt, vol. I-II, Eikon, 2010-2012), spre o cît mai bună înţelegere a contorsionărilor postdecembriste privind moştenirea şi editarea operei scriitorului.
Vocea memorialistului preia treptat chiar unele dintre mărcile stilistice ale eseistului de formaţie interbelică, de la interogaţiile fals-dubitative („nu cumva?...”) sau epuizarea seriilor sinonimice la candoarea (asumată) a exclamaţiilor cu care îşi încheie textele sau fragmentele. Calitatea prozei memorialistice a lui Pintea vine tocmai din setea (moştenită, trăiristă) de autenticitate: pe aceeaşi pagină, ajungi să rîzi cu toată gura la păţaniile lui „nenea Nicu” şi, ulterior, să te emoţionezi, înţelegînd modul în care ucenicii săi au decis să tranşeze, la înmormîntarea iubitului lor „avvă”, relaţionarea traumatică a acestuia cu frigul.
De semnalat sînt şi apetitul intertextual sau calitatea decupajelor în jurul cărora se ţes poveştile, de la scena „evanghelică” în care Monica Lovinescu, aflată pe patul de spital, îi solicită Doinei Jela o ţigară după ce aceasta tocmai îi citise un pasaj memorabil, la pasajul de un comic savuros, evocat din corespondenţa Dinu – Nelli Pillat, în care amicul Nicu apare drept un ipohondru în toată regula. Privind astfel lucrurile, cred că pot acum să remarc că, în vederea documentării bioficţiunii sale, publicată la Polirom (Steinhardt. Bughi mambo rag), Lavinia Bălulescu ar fi obţinut o nu mai puţin consistentă materie primă de pe urma lecturii acestui jurnal (a cărui ediţie iniţială apăruse la Cartea Românească în 2012) decît de pe urma convorbirilor şi vizitării mănăstirii Rohia.
Privit în dimensiunea lui centripetă, discursul lui Pintea privilegiază, prin componenta conservatoare de foarte bună calitate (à la Ioan Stanomir, aş spune), nevoia de rigoare, de construcţie şi de disciplină a credinţei, admirația manifestă privind marea cultură rusă, cultivarea valorilor simplităţii şi modestiei (în asumată descendenţă cu proiecţia simplului „monah Nicolae”), precum şi aspectul tonic, optimist al metafizicii religioase („Nu fiţi trişti!“), sprijinit inclusiv pe raţiuni terapeutic-livreşti („Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”).
Şi mai interesante (ca în cazul lui Steinhardt, de altfel) sînt însă mişcările centrifuge ale unui asemenea discurs, polemica întreţinută cu „clericii dopaţi”, împotriva „savantlîncului teologal” şi contra „însăilărilor maneliste”. Cultivînd teologia „de proximitate” a lui Alexander Schmemann, percepută drept marginală în anumite medii dogmatic-instituţionale, Pintea deconstruieşte, de pildă, aura „umanistă” a marelui împărat filosof Marc Aureliu, ca o denunțare a politicianismului care poate conduce, în cele din urmă, la instituirea crimei ca politică de stat. Nu se fereşte nici de termeni mai tari, spre a-şi exprima dezacordul ori sila („Sfîntul Ioan Gură de Aur a fost depus din treapta de Arhiepiscop printr-un mişelesc şi ordinar Sinod...”), şi se înscrie cu convingere, asemenea maeştrilor săi (între care şi Simone Weil), împotriva misterului fals ori falsificat, împotriva habotniciei care „vulgarizează credinţa”.
Critică modelul „inspiraţional” (pe care l-am putea reboteza astăzi drept „suveranist”) al anumitor preoţi, călugări ori guru, care organizează anumite rugăciuni ori „slujbe de noapte” şi care „deschid Pravila” pentru diverşi inşi căzuţi astfel, în virtutea unor convingeri tranzacţionaliste ori cvasi-ezoterice, în plasele unor escroci religioşi. Interesant este că anumite explicaţii privind rădăcini ale respectivelor comportamente sociale şi apucături nocturne, de dinainte de 1989, capătă dezlegare în chiar una dintre confidenţele împărtăşite de către maestru ucenicului său: „Am trăit, Ioane, să o văd şi pe asta! Comunişti, securişti, miliţieni vin aici, la Mănăstire. Seara. Noaptea. Se botează, se cunună. [...] Comuniştii la 21,30, miliţienii pe la 22,30, iar securiştii la 23 fix...”.
La fel ca protectorul său, discipolul se arată extrem de critic faţă de căderile morale ale clericilor, mai ales ale clerului înalt, consimţind, într-un dialog purtat cu un prieten, la teza că „Ierarhii noştri şi-au pierdut stilul” şi concluzionînd, inclusiv sub efectul unor lecturi din C.S. Lewis, că există „cu nemiluita” falşi creştini, „călugări rataţi” ori simpli „purtători de culion şi camilafcă...”.
Grevă la mănăstire
La fel ca pentru prozatorul Alexandru Vlad (alt optzecist apropiat de Steinhardt), tipul de mentorat adus în discuţie nu este al „duhovnicului în înţelesul clasic al cuvîntului”, ci „de pe poziţia de egalitate” a celui care, în chip pedagogic, „te scoate în luminiş şi te lasă singur să-ţi descoperi drumul către sine”. Pintea duce mai departe modelul acesta de mentorat existenţialist, à la Martin Buber: „Ca preot le dau multe «poveţe», mai ales în scaunul de spovedanie. Dar, sincer să fiu, de foarte multe ori plec eu însumi urechea la sfaturile şi «poveţele» lor. Îmi sînt de mare folos”.
Sînt vizate astfel valorile unui creştinism de stînga (în fapt, o traiectorie spre care i-a condus pe Ionesco sau pe Steinhardt admiraţia purtată unui Charles Péguy). Acţiunile unui personaj din romanul lui Kurt Vonnegut Un om fără de ţară, şi anume un socialist din Indianapolis, absolvent de Harvard, care, în urma impactului lecturii Predicii de pe munte, decide să lucreze într-o mină şi se consacră „cu toată fiinţa lui idealurilor clasei muncitoare”, reactualizează aici şi modelul Simonei Weil. De „gestul sfînt al solidarităţii” memorialistul se va putea bucura inclusiv în salvarea manuscriselor Steinhardt din calea Securităţii, sprijinit fiind de către protopopul Năsăudului, Ioan Dîmbu, de către unul dintre fraţii călugări (Veniamin) şi de către scriitorul Aurel Podaru.
Dimpreună cu teologul grec Christos Yannaras, memorialistul crede într-o „ortodoxie dinamică, de avangardă, o ieşire din static şi din confort”, înscriindu-se cu fermitate împotriva fariseismului şi pentru asumarea protestului moral: „Nimeni nu strigă. Ar trebui să devenim fiecare dintre noi o gură uriaşă deschisă, silită de primejdia în care ne aflăm, să strige din răsputeri. Am imaginea unei creştinătăţi pliate pe Ţipătul lui Edvard Munch”.
Modelul Steinhardt este atotprezent, prin evocarea, via părintele Vasile de la Rohiţa, a solidarizării monahului cu călugării mai tineri împotriva deciziilor unui stareţ interimar, cu comportament discreţionar; rezultatul evocat este un soi de grevă la mănăstire, al cărei vîrf de lance este reconstituit mai convingător aici decît în romanul Laviniei Bălulescu: „«Auzi», i-a spus delegatului, «dacă îndrăzneşti să aduci meşterii aici, să instalezi schele pentru meşteri, eu, eu cu mîinile mele, le dărîm (şi i-a arătat, gesticulînd din mîini cum va scutura schelele) şi meşterii vor zbura, aşa cum au zburat meşterii Meşterului Manole!»”.
Steinhardtiene sînt şi deschiderile ecumenice, tentaţia comentariului ekphrastic (pictural ori fotografic), reconsiderarea şi recuperarea marginalului, impulsul constant de rebranding, în legătură cu autori dispăruţi o vreme de pe radarul editorial sau chiar cu sfinţi socotiţi a fi minori, preferinţa pentru o teologie „a Cărării şi a Potecii” sau pentru o estetică a intervalului, a drumului, a graniţei. Nelipsite de interes rămîn şi lumea satului, a preotului de ţară, construită din figuri care îndeamnă invariabil la reflecţie, respectiv energia pusă în slujba conştientizării că spiritul liturgic rămîne un nod central şi o revelare a esenţelor, „anamneza deplină, desăvîrşită” pe drumul către regăsirea autenticităţii (foarte aproape de ceea ce fenomenologul francez Jean-Yves Lacoste numea reducţie liturgică).
Deşi se contrazice uneori sau le poartă unor poeţi (ca Ioan Alexandru) o admiraţie mai greu de justificat estetic, probabil ca o formă de patriotism local, ardelenesc, şi deşi este mult prea îngăduitor cu textele lui Eliade despre „biruinţa legionară” (care nu au cum să denote „un ideal utopic”, cît unul toxic şi intolerant), Ioan Pintea are merite certe şi durabile în proza memorialistică postcomunistă, la fel ca în poezia contemporană de inspiraţie religioasă.
Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2026.
Foto: Nicolae Steinhardt
