Bunul sălbatic 2.0
● Ovidiu Lorenz, Luaţi-mă drept un vis: povestiri în K. minor, Editura Trei, 2026.
Revendicînd încă din titlu „rame” kafkiene, volumul de povestiri al lui Ovidiu Lorenz nu cadrează întru totul (din fericire) cu orizontul de aşteptare format. Nu e doar o carte despre Kafka şi lumile create de acesta sau un obiect cu scopuri pur curatoriale. Chiar dacă regăsim aici inclusiv fragmente dintr-o posibilă biografie romanţată şi chiar dacă sînt întrezărite şi înscenate, fie şi pentru o secundă, cîteva dintre tezele şi clişeele binecunoscute ale monografismului romantic („Voiai să păşeşti pe urmele paşilor lui, să-i refaci drumurile şi, oprit la un colţ de stradă, să ţi se pară că îi zăreşti umbra”), se poate observa încă de la prima bucată a volumului, perfect geometrică şi cu un titlu foarte inspirat („Prima înfăţişare”), că tematica variază destul de imprevizibil: de la statutul mizerabil al femeii, ieri şi (încă) azi, deci de la misoginismul structural al societăţilor omeneşti, şi pînă la sexualitatea reprimată (v. strania bucată „Colivie, pasăre caut”) sau la critica socială. Invocarea depreciativă şi sarcastică a contextelor cînd „realitatea pune cîrlige în roate închipuirii” şi a tipologiilor livreşti în genul lui Sancho Panza îl apropie şi de prozele lui Monciu-Sudinski.
E adevărat că în centrul traumatologiei autoficţionale pare să se aşeze relaţionarea defectuoasă cu figura paternă, plasată între violenţă şi absenţă: „Cum să nu te refuz, în fiece fibră a trupului meu? Cum să nu mă refuz pe mine însumi în loc să-l accept ca tată pe unul ca tine?”. Cu toate acestea, cartea este dedicată tatălui dispărut, adică celui „care veghează din pămînt”, ceea ce poate indica ori sugera şi ideea unei vindecări, a unei terapii prin scris.
Prima („Traumfiktion”) şi ultima parte („Kafkaesk”) din tripticul volumului se concentrează tocmai asupra acestei filiaţii traumatice, de la scene implicînd ascunderea banilor de băutură pentru părintele aflat în sevraj sau figura tatălui care-şi înghite limba de la consumul excesiv de alcool, şi pînă la „dezlegarea” acumulărilor de tensiune, dincolo de care se lasă întrezărite şi luminiţele de la capătul acestor carcase ale absurdului. Descărcarea terapeutică este restituită în forme treptat poeticizate: „Aşa, reglarea mea de conturi cu tine îmi va lua probabil jumătate de viaţă, după ce prima ai fost mai absent ca după ce ai murit. O să mă războiesc pînă la ultima suflare cu tine, o să mi te fac eu prezent, cum n-ai ştiut niciodată să fii. O să-mi fiu astfel propriul meu tată şi propriul meu fiu, fără deosebire între unul şi altul. Voi amuţi acest roi de păsări negre de primprejur de cap, imagini cu tine care îmi dau întruna tîrcoale...”.
O formă de distanţare stilistică şi socială faţă de modelul kafkian o constituie inflamările ce ţin de o critică socială exprimată direct, fără menajamente. Maliţiozităţile şi formaţia de critic literar nu trec cu una, cu două. Sînt denunţate eseistic şi polemic fel de fel de tranzacţionalisme şi derapaje morale, de la strategiile dubioase ale marketingului editorial la consumerismul şi sărbătorile reduse în chip traumatic la efigia mielului tranşat şi expus pe terasă, la religie ca instrument politic: „Iartă-i, neDoamne, că ştiu prea bine ce fac! Secţiile de votare se pun frumos în pronaos”, în „patria mallurilor, a catedralelor de mîntuială de neam”. Înregistrată atent, vocea naratorului capătă adesea accesele şi timbrul unui moralist, particularizabil mai degrabă prin accentele anticlericale: „o bombă ar fi pus el frumos în fiecare biserică”, „aici, unde mereu ai nevoie de motive extraterestre să fii fericit, luminat, călduros, paşnic, pentru c-aşa ţi s-a împuiat capul de cînd ai făcut ochi şi te-au scufundat într-o apă călduţă, chiar dacă tu poate nu ai fi vrut să fii botezat în numele nimănui...”.
Există, desigur, destul context kafkian în acest volum, dar la fel de interesant sînt altoite şi tezele unui Rousseau, aş spune, de către vocea acestui solitar convins. Un fel de bunul sălbatic 2.0, denunţînd nu fără patetism excesele postumanului şi ale tehnologiilor („Staţi tot timpul cu nasul în monitoare [...]. Azi-mîine prin vene o să vă curgă biţi în loc de globule”), orientat polemic inclusiv faţă de naţionalismele intolerante şi faţă de clasa politică, proiectată fatalist şi derizoriu caragialian („mereu alţi bampiri care sug sîngele poporului”; „Piciorul cangrenos de plai, gura spurcată de rai...”). Nu lipsesc accentele de ecoficţiune („Au dezvirginat pădurile, i-au supus pe cei slabi [...], au născocit arme de distrugere-n masă, ţi-au spurcat mările, aerul, au căsăpit specii cărora veacuri la rînd le oferiseşi tot ce le trebuia”) ori denunţarea presiunii cauzate de excesele corectitudinii politice în epoca „fakebook” şi a reţelelor de „socializare în masă, ca oile”. Anxietăţile nu sînt puţine, idiosincraziile sînt redate la nivel esenţialist, maximalist, făţiş, moralizator. Prin comparaţie, de pildă, scenariul din 1984 i se pare o glumă: „Planeta arde şi noi stăm claie peste grămadă, în bule acidulate. Conectaţi la vidul din ceilalţi, o gaură neagră care se cască tot mai încăpătoare pe măsură ce numărul de utilizatori se măreşte. Facem din distopie realitate”.
Textele se construiesc prin amestecul suprarealist, oniric al planurilor temporale, susţinut şi de mixarea perspectivelor narative (atunci cînd persoana a doua începe să fie obositoare, decorurile se schimbă, ceea ce denotă un prozator stăpîn pe mijloacele sale) şi prin extensiile narative cu rol de glose terminologice, iscate în jurul unei expresii sau al unui cuvînt, ca în prozele lui I.D. Sîrbu (vezi bucata „Aici aşteaptă învierea”). Ovidiu Lorenz ar putea deveni, prin apetitul său stilistic pentru RMN-ul intertextual, un foarte bun pastişator al canonicităţii (ori al registrului contemporan, aşa cum o făceau, cu excelente rezultate, Ionesco sau Steinhardt în anii ’30). Este evident că prozatorul l-a înghiţit (şi) pe criticul cultural Laurenţiu Malomfălean. Astfel se explică şi încorporarea digresiunilor metanarative sau chiar metaliterare şi nu tocmai puţinele consideraţii de ordin estetic („cartea bună e lovitura în plex, nu netezirea unui orizont de aşteptare pînă cînd ajunge una cu pămîntul”).
Verdictul pe care paria vocea polemică a cercetătorului din Lunile criticii literare: ducînd lipsă de şalvari (2015) va fi asumat întocmai de către nou-născutul prozator, care mizează, iată, tocmai pe o astfel de perspectivă cumulativă a celorlalte preocupări intelectuale: „Dacă dintre cronicarii sătui de meseria asta ingrată, epuizantă şi pasionantă, barem unul se va consacra literaturii adevărate, cu siguranţă zarurile au fost aruncate nu în gol, ci din plin, pentru autor şi cititorii săi”.
Strategii ale deceremonializării
● Alex Moldovan, Decuplări monstruoase, Editura ART, 2025.
Alex Moldovan are în comun cu Ovidiu Lorenz geometria (sau ingineria) cantitativă a textelor, atenţia majoră acordată compoziţiei, în contrast cu poza iconoclastă, aici mai puţin dramatică şi mai puternic marcată de o estetică avangardistă a deriziunii, dar şi faptul că pleacă de la Kafka (aici, încă de la mottoul cărţii) şi ajunge, totuşi, altundeva. Nu la Rousseau sau la critica socială efectivă, precum congenerul său clujean, ci la satiră, ludic, umor, autoironie. Moldovan este un hedonist conservator, un umorist fin care ştie (şi căruia îi place) să provoace. De bună seamă subversive, prozele sale mizează cu profit pe jocularitatea limbajului, concept pe care cercetătoarea timişoreană Gabriela Glăvan (vezi Viraj în ireal. Modernităţi particulare în literatura română interbelică, 2014) îl folosea, de pildă, spre a dezghioca textele avangardiste ale lui Grigore Cugler.
Şi, într-adevăr, deconstrucţia, resemantizarea sau literaturizarea unor expresii, precum şi învestirea halucinaţiilor drept certitudini sînt procedee care evocă stilul „urmuzian fără voie” al lui Cugler: „Poartă cămăşi hawaiene, costume largi de tergal şi ceva care seamănă cu un baston, dar nu e un baston – deşi ar putea fi”. Moldovan surprinde cu uşurinţă demagogiile implicite ale limbajului modern, ocolurile inutile, lamentaţiile artificiale, opacitatea, semidoctismul şi pastişează cu abilitate falsele iluminări, conspiraţionismele de toate culorile, excesele activismului ideologic. Nu este exclusă pînă la urmă, în relaţie cu pomenita fibră conservatoare, şi o contaminare cu intenţiile (neo)maioresciene privind sancţionarea ludică a „beţiei de cuvinte”. Tehnica cea mai interesantă, însă, şi vizibilă inclusiv din construcţia paratextuală a posturii auctoriale (vezi descrierea hîtră de pe coperta a doua a cărţii) în sensul lui Jérôme Meizoz, rămîne aceea a deceremonializării, puternic susţinută de o insolitare hedonistă a realităţii, care îndeamnă uneori la regîndirea convenţiilor, la punerea lor sub semnul întrebării. Că scriitorul anticipează reacţiile şi eventualele frustrări ale cititorilor de tip tradiţional ori „burghez” faţă cu nonsensul & absurdul asezonate pe terenul flash fiction-ului, reiese şi din bucăţile paratextuale, din motto sau din titlurile construite adesea ca nişte întrebări fără răspuns.
Sigur, un anumit grad de prolixitate candidă persistă, totuşi, în unele texte. Inegalitatea acestora este o realitate. Pe lîngă infantilizarea perspectivei (procedeu întrebuinţat cu succes la noi, de la poemele lui Ion Mureşan şi pînă în prozele scurte ale lui Horia Corcheş), ansamblul eterogen al volumului scoate la iveală şi umor old school, texte cu potenţial transmedial sau care pot funcţiona mai degrabă în registrul monologului actoricesc, poante căutate, unele cabotine, altele uşor răsuflate, fragmente de teatru de revistă sau de scheci comic.
Păstrînd unele din procedeele de aici şi asezonîndu-le în spaţiul liric, Alex Moldovan a publicat, tot anul trecut, şi un volum de poeme, asumat ca un debut în domeniu: Stabilizatori de stare (Editura OMG). Or, mai puternică, pentru că insolită, mi se pare totuşi impresia de originalitate şi de inovaţie a autorului din postura de poet. Despre această ipostază, însă, vom vorbi probabil cu altă ocazie.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2026.
