● Alta Ifland, Élégie pour un monde fabuleux, L’Incertain, 2026.
Pentru teoria şi istoria literară, scrisul Altei Ifland reprezintă o provocare. O punere în dificultate a clasificărilor tradiționale, de tipul autor – limbă – literatură națională. Emigrarea din România în SUA o marchează, ce-i drept, şi îi definește traiectoria transnațională, însă specificul literar îi e dat mai cu seamă de faptul că scrie deopotrivă în franceză și în engleză, autotraducându-se, dar nu şi în limba sa maternă. Cel puţin, deocamdată.
Cum gestionezi, aşadar, un asemenea caz literar, o scriitoare de un incontestabil talent, respectiv o carte construită majoritar în jurul existenţei sale româneşti, şi care tocmai în respectiva conjuncţie îşi numără cele mai bune şi convingătoare pagini? Iar aceasta în contextul incluziv în care nu doar studiile transnaţionale, cele privind exilul, literatura „nomadă”, diasporică ori cultura migranţilor proliferează, ci pînă şi unele istorii literare tradiţionale subliniază riscurile căderii între culturi, cîtă vreme scriitorul sau scriitoarea respectivă nimereşte într-un mediu puternic polarizat şi decide să nu îşi valideze frontal-ideologic proiectele ori apartenenţele.
Recuperări senzorial-materiale ale copilăriei în comunism s-au mai văzut. Există, în plus, şi cîteva contribuţii serioase în investigarea critică şi sociologic-mentalitară a domeniului, de-ar fi să amintesc aici doar cartea Ştefaniei Mihalache, Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (2019, Paralela 45) ori interviurile strînse de editorii Simona Preda şi Valeriu Antonovici în „Tot înainte!”: amintiri din copilărie (2016, Curtea Veche).
Ceea ce aduce nou Alta Ifland este dat, însă, atît de carcasa rezistenţei la înrădăcinare, de asumarea manifestă a condiţiei de scriitoare fără o limbă anume („une écrivaine sans langue” titrează coperta a patra a cărţii), cît şi de sensibilitatea blecherian-kafkian-mitteleuropeană înspre care, conştient sau nu, prozele cuprinse în Élégie pour un monde fabuleux trimit indirect. Or, este evident că, dintre cele două părţi care alcătuiesc sumarul cărţii, cea intitulată „Acolo” („Là-bas”), valorificînd experienţa copilăriei transilvănene, rămîne partea cea mai consistentă. Ceea ce reprezintă încă un argument posibil pentru eventuala recuperare românească a textelor autoarei, mai cu seamă din momentul în care va apărea traducerea în româneşte a acestui volum impresionant, merită să o subliniem, prin originalitatea stranie a percepţiei unui spirit îndepărtat (şi nu prea) de locurile pe care memoria le revizitează.
În fapt, configuraţia estetică pe care o îmbrăţişează Ifland ar putea fi apropiată cu succes de exigenţele unui roman al memoriei, cel puţin dacă avem în vedere subgenurile inventariate în cercetările din Platforme ale memoriei (2025, coord. Mihai Iovănel & Andreea Mironescu), mai cu seamă specia romanului „post-testimonial”, definit acolo ca o formă de recuperare ficţională a experienţelor traumatice (acumulate, de regulă, în comunism), dintr-o perspectivă a „post-memoriei”. Textele comunică între ele, personajele populează mai multe texte. Critica şi ironia politică traversează, de altfel, cu o anumită discreţie, întregul volum. Accentele anticomuniste, deşi evidente, sînt însă bine temperate.
Ce anume face, pînă la urmă, obiectul acestei fascinaţii decadente? Fireşte, casa mitică a copilăriei transilvănene a naratoarei, cea a mătuşii Rozsi şi a unchiului Pista, surprinsă în bucata intitulată „Le train pour Dombrád”, precum şi întreg spectrul unei lumi îndepărtate, recuperate acum mai degrabă în faldurile stranii ale unui no man’s land şi unde timpul pare că stă în loc (ca în bucata „Strada Mereu Înainte”): „Le temps ne bouge pas dans la Rue Toujours en Avant”.
Ori, eventual, favorizînd periferia, marginalitatea sau ex-centricitatea, ca în portretele (memorabile!) ale unor personaje precum groparul satului, figurile unor orfani ori prezenţa spectrală a femeilor din proximitatea naratoarei, a mătuşilor ori a vecinelor. Una dintre acestea, căreia regimul comunist i-a impus numeroase privaţiuni din cauza apartenenţei sale la „societatea burgheză decadentă” (o sintagmă recurent subliniată în carte şi echivalată prin ochii copilului de altădată, în peisajul tern la nivel colectiv, cu apartenenţa la o altă „rasă”), se mulţumeşte să iasă la plimbare alături de pechinezul său, fardată „ca o japoneză”, împărţind bomboane copiilor şi simţindu-se, notează naratoarea, „ca o regină în exil”.
Remarcabilă aici este, însă, şi un soi de fascinaţie a indiferenţei, ca aceea rememorată în bucata împrumutînd titlul volumului şi conectată la starea pe care o emanau corpurile celor aflaţi pe plajă, aflaţi în vacanţă cu bilete de la sindicat, după ce au parcurs ţara de-a lungul spre a ajunge şi a se abandona unui spaţiu compensativ: „les corps si indifférents à leur condition et à leur état qu’il n’y avait que l’air, le soleil et la mer qui semblaient exister”.
Din partea a doua a volumului, intitulată „Ça et là” („Şi aici, şi acolo”, aş traduce), reţin, pentru urmărirea acestui fir, tocmai abandonarea autoironică a naratoarei în braţele unei culturi materiale, a lucrurilor şi a obiectelor care vin să compenseze lipsurile resimţite pînă atunci de către cea care alege exilul, ca în bucata intitulată „Porcelaine americaine”. Surprinderea instrumentării mercantile, comerciale, „americăneşti” a religiei, în care „acceptarea în inimă” a lui Christ vine la pachet cu acceptarea cumpărării produselor Amway este juxtapusă mai apoi privirilor peste umăr, spre sechelele lăsate în urmă de experienţa românească. Cei care au trăit cu adevărat experienţa comunismului posedă, notează naratoarea, „une capacité infinie á absorber et à exprimer les opinions les plus contradictoires”.
Scriitoare talentată şi matură (v. şi volumul Voix de glace / Voice of Ice, apărut în primă ediţie în 2007 şi recompensat în 2008 cu Premiul „Louis Guillaume” pentru poem în proză), Ifland probează remarcabile resurse pentru naraţiunea cu substrat memorialistic. Faptul că nu şi-a asumat exclusivitatea unei limbi anume trimite atît la Mallarmé, care sublinia că limbile ar fi imperfecte tocmai prin faptul că sînt mai multe (aşa cum, în bucata omonimă a volumului, sticla de Coca-Cola, admirată de întreaga familie ca o Statuie a Libertăţii, nu o mai deschide nimeni pentru că „eram prea mulţi”), cît şi la remarcabilul eseu al lui Guy Scarpetta, Éloge du cosmopolitisme, din 1981 (Polirom, 1997), care investiga tocmai liniile artistice ale unei rezistenţe nomade la „dispozitivul de înrădăcinare” şi, prin urmare, ieşirea „în afara sferei materne” şi a „cercului infernal al ciclurilor genetice şi al circuitelor reproducerii”, trecînd prin cazurile ilustre ale unor Artaud, Soljeniţîn, Beckett, Pasolini sau Kafka. Cel din urmă, notează Scarpetta, a depus toate eforturile spre a deveni altcineva decît „un scriitor evreu de limbă germană care trăieşte la Praga”.
● Laura T. Ilea, Nomadism. Despre gîndirea care devine corp, Editura Litera, 2024.
Mi-am adus aminte de Laura T. Ilea şi de poeticitatea conceptuală a eseului său, cu implicitele tuşe autobiografice, tocmai citind prozele Altei Ifland şi în prelungirea preocupării pentru deja menţionatul eseu al lui Scarpetta. Rod al unei nedisimulate nostalgii pentru precaritatea (ori ratările) unei sau unor epoci trecute şi impuls al unei admirabile curiozităţi şi gîndiri speculative, cartea se citeşte dintr-o suflare, sub impresia contactului cu un soi de confesiune intelectuală, nonficţională a maturizării şi, aş adăuga, a formării emoţionale. Ceea ce Ifland aşeza într-unul dintre personajele prozelor sale, Ilea decide să decupeze, în chiar prefaţa cărţii, din discursul atipic de recepţie al unei scriitoare distinse cu un important premiu literar: „Mulţumesc mai ales mamei mele care m-a părăsit cînd aveam cinci ani şi m-a obligat [astfel] să devin scriitoare”.
Apetitul conceptual-speculativ al eseistei este formidabil. Fragmente întregi ar merita decupate şi reţinute, datorită rigorilor gnomice pe care şi le asumă: „A gîndi înseamnă a adăuga un grad de necesitate materiei. [...] Nu cred că este definiţie mai precisă a tinereţii decît dorinţa de a te lăsa înghiţit de ceea ce nu poate fi apucat şi numit”; „Cine a plecat o dată nu se mai întoarce niciodată cu adevărat”; „Politica începe atunci cînd eşti capabil să înţelegi în mod profund gratuitatea răului, inoperabilitatea binelui şi mortalitatea drept condiţii ale căutării unui sens deturnat, care e actul politic”. Iată, în sfîrşit, şi una dintre posibilele circumscrieri ale tematicii anunţate în titlu: „rezultatul întîlnirii dintre o neaşezare constitutivă şi certitudinea că nimic nu e definitiv, că dezintegrarea e în egală măsură sursa şi rezultatul mişcării”.
Paleta de interese intelectuale a scriitoarei şi cercetătoarei este extrem de bogată. Fascinată de Hannah Arendt, ea este şi autoarea unui volum de specialitate, despre filosofia existenţială a lui Heidegger (Viaţa şi umbra ei..., 2007). „Feminismul practic”, în jurul căruia eseista construieşte unul dintre cele mai interesante texte ale volumului, pare să fie orientat în egală măsură polemic, ca o scuturare de podoabele inutile, artificiale şi care par mai degrabă să-i pună piedici suplimentare unei mişcări, altfel, atît de necesare.
Pe firul acestei naraţiuni filosofice, deloc străină de bogăţia stilului literar al şcolii de filosofie a lui Gabriel Liiceanu, revin şi alte teme de discuţie, alte idei în dialog, precum: postumanul şi Inteligenţa Artificială, hibridizarea, soluţiile supravieţuirii într-o lume marcată de spectrele distopicului, necesitatea curajului de a-ţi înfrunta demonii, nostalgia, sentimentul de apartenenţă, precum şi cartografieri ale spiritului nomad: discontinuitatea, raptul, efervescenţa, devierile, toate acestea asumate fiind drept staţii normale ale „drumului gîndirii”. În planul naraţiunii autobiografice, aflăm că semnatara acestui eseu a ales să vină la Bucureşti şi să studieze filosofia, în urmă cu peste 30 de ani, sub efectul lecturii „astrale” a Jurnalului de la Păltiniş, aşa cum alţii au voit să se înscrie la Teologie după ce au citit Jurnalul fericirii, crezînd că astfel vor obţine anumite răspunsuri la întrebările cele fără de răspuns.
Graţia conceptuală, în ordinea unei formaţii filosofice, se apropie convingător în cartea Laurei T. Ilea de aceea a studiilor semnate de Sanda Cordoş, în ordine filologică. Deşi erudite (v. şi Sanda Cordoş, Literatura între revoluţie şi reacţiune, 2002), ambele fac un apel interdisciplinar, pe alocuri autobiografic şi în defavoarea terorismului scientist, la o formă anume de generozitate intelectuală, adesea autoironică, şi la un nesmintit cult al prieteniei.
Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2026.
.jpg)
