Care medalie? Că n-am mai văzut una de zece ani. Și una de aur de... stați să socotesc... de, de... 63 de ani! Kennedy era în plin avînt. Ceaușescu se pregătea să devină erou anti-URSS. Cîți dintre noi erau născuți? Cîți dintre cei care erau născuți credeau că va fi ultimul titlu al handbalului feminin românesc? Avem cel mai bogat campionat al lumii și obiectivul la Mondialul care se joacă în aceste zile e locul 10. Tare, nu? De aceea există nostalgii. Dorul de o mînă forte. Nimic nou. Există în toate păturile societății, nu doar în handbal. Tadici e o astfel de mînă. Un antrenor cu mare CV: cîștigător de Cupă Europeană cu Zalău, a obținut cea mai mare performanță din aceste peste șase decenii, argintul mondial în 2005. Tadici e în același timp definiția conducătorului care conduce prin frică: urlete, înjurături, loviri. Multe în văzul lumii. Foarte multe tolerate. În golazo.ro, un tată detaliază felul în care fiica sa și colegele ei sînt tratate de Tadici. „Le abuzează, asta face! Inclusiv fizic! Le strînge de mână, le ciupește, sînt toate învinețite. Acum nu le mai dă cu pumnul cum făcea cu Pintea pe vremuri, s-a mai șmecherit și el. Dar ce face e umilitor! Urlă de la începutul antrenamentului pînă la final, le face proaste, le controlează viața privată.” Spune că fata lui a trebuit să ajungă la psihiatru. Alte jucătoare întăresc: „Expresiile folosite de domnul Gheorghe Tadici («consumatoare, vaci, dobitoace, nu meritați să mîncați, proastele dracului»), amenzi usturătoare, la fiecare salariu încasăm bani mai puțini”. Tadici neagă acuzațiile de abuz asupra Francescăi Bălan și respinge vehement acuzațiile celorlalte handbaliste. Admite că se poate să le mai fi înjurat. Așa, părintește... Părinte de modă veche. Foarte, foarte veche. Va urma, probabil, o anchetă. Prea tîrziu. Tadici trebuia felicitat pentru performanțe și anchetat de zeci de ani pentru felul dictatorial, brutal în care și-a condus mereu echipele. Poate că dacă s-ar fi întîmplat mult mai demult ar fi existat o șansă să se schimbe. Cu Olivier Krumbholz, Franța a cîștigat tot aurul disponibil. Olimpic, mondial, european. Dar antrenorul legendar a trebuit să plece atunci cînd jucătoarele (și federația) au considerat că a depășit limita în felul de a comunica. Departe de ce e acuzat Tadici, dar tot prea mult. Nervi, crize. Gata, la revedere! După doi ani fără rezultate, l-au rechemat. Dar i-au pus condiția schimbării. Și Krumbholz s-a schimbat, la aproape 60 de ani. Franța a reînceput să cîștige medalii. Iată o poveste de succes. Povestea progresului. Noi? Noi sîntem condamnați la a evolua într-o buclă a timpului. Cine ne condamnă? Noi.
