De 1 Decembrie nu merg la școală, iar asta mă face mereu să observ un paradox: tocmai în ziua în care ar trebui să ne gîndim mai limpede la ce ne ține împreună, școala – locul unde încercăm zilnic să dăm sens ideii de comunitate – e închisă. Stau acasă, îmi fac cafeaua, mă mai odihnesc, mai scriu un articol, mai lucrez la alte proiecte și, în liniștea asta neobișnuită, descopăr că sentimentul de apartenență nu vine din ceremonii, ci din felul în care, într-o zi obișnuită de școală, un elev îți spune: „Nu prea înțeleg, dar vreau să încerc”. Poate n-o spune chiar așa, dar simți că asta vrea să spună. Acolo e, pentru mine, o formă de 1 Decembrie.
Poate fiindcă profesorii trăiesc în fiecare zi cu România în miniatură: România cu ghiozdan rupt și telefon scump, România timidă și România zgomotoasă, România care ridică mîna, România care evită privirea. Uneori, România obraznică, uneori, România violentă. Uneori, toate astea într-un singur elev. De aceea mi se pare că românitatea profesorului nu stă și nu se vede în discursuri ceremonioase, ci în răbdarea de a asculta, de a traduce lumea pe înțelesul acestor adolescenți asimetrici, uneori greu de prins într-o definiție, pentru că nici ei nu știu încă cine sînt. N-am fost cu toții așa, în adolescență? Îmi aduc aminte niște versuri ale lui Dan Sociu, fix despre această universalitate a adolescenței: „cînd trec pe lîngă ei și-i văd atît de dezarmați / fantasmez că dacă m-aș putea întoarce / aș fi rapace. aș lua tot ce-mi place. / dar știu că n-aș face decît să stau pe scări / umede de bloc cu gluga trasă pe ochi”.
Cînd am început meseria, credeam că profesorul e un fel de paznic al esențelor naționale, așezat între canon și tabloul lui Ștefan cel Mare, pregătit să-i învețe pe copii „cum se face corect”. Între timp, am înțeles că tradiția nu e o vitrină, ci o negociere permanentă. Și că profesorul e, mai degrabă, un ghid care le face loc elevilor în povestea asta mare, fără să le spună pe unde să intre. Uneori intră prin mijloc, alteori pe la ușa din spate, iar uneori prin geam. Și e perfect așa: tot înăuntru ajung.
Mi se pare curios cum tocmai într-o zi dedicată Unirii asumăm, din reflex, că identitatea ar avea o ordine unică de predare, un traseu fix, ca o linie dreaptă. Dar elevii nu gîndesc în linie dreaptă (în paranteză fie spus, nici cultura română n-a crescut așa). Ei se aprind dintr-o emoție, dintr-o comparație. Poate că adevărata rădăcină stă nu în linii drepte, ci în felul în care simțim legături între lumi foarte diferite. Iar asta este, dacă mă întrebi pe mine, o formă de patriotism discret. Profesorul nu construiește identitatea cu fanfara, ci cu mici gesturi cotidiene prin care îl învață pe elev să nu înghită totul de-a gata. Să compare, să pună întrebări, să se îndoiască elegant, să recunoască nuanțe. O țară care produce asemenea oameni are, poate, mai multe șanse decît una care de la microfon repetă lozinci.
Așa se face că, în fiecare an, de 1 Decembrie, prefer să mă uit mai puțin la parada militară și mai mult la clasa pe care o voi întîlni înapoi, pe 2. Acolo văd România în stare brută: în încercările lor stîngace de a se înțelege unii pe alții, în disputele pentru sensul unui vers, în felul în care se contrazic, apoi tac, apoi revin cu o idee mai bună. În entuziasmul lor, uneori obosit, dar autentic.
Profesorul român își poartă cocarda nu la rever, ci în felul în care deschide o discuție, în felul în care lasă un elev să găsească alt drum printr-un text, chiar dacă deraiază puțin de la traseul convențional. Poate că acesta e singurul mod adevărat de a onora ziua națională: să educi fără să uniformizezi, să transmiți fără să constrîngi, să iubești România prin oamenii care încă mai învață cine sînt. În definitiv, 1 Decembrie nu e o zi liberă de la școală. E o zi în care școala îți reapare în minte exact așa cum este: un laborator imperfect, dar viu, al identității noastre comune. Acolo, între două ore obișnuite, se face România. Și nu-mi trebuie cocardă ca să simt asta.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
