Cuvîntul papanaș (folosit mai ales la plural), nelipsit din cărțile de bucate și din meniurile restaurantelor cu specific local, are în dicționarele noastre curente explicații parțiale și neconvingătoare. În Dicționarul explicativ (DEX), în Noul dicționar universal (NDU), în Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI) și în Dicționarul limbii române (DLR), secțiunea etimologică cuprinde doar o trimitere (confer) la substantivul papă, „mîncare”, astăzi tipic limbajului infantil. Aceeași posibilă asociere este indicată și de Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu. Din indicația sumară nu se înțelege însă nici cum s-ar fi produs derivarea din papă, nici de ce tocmai papanașii ar fi mîncarea (papa) prin excelență, direct legată prin sens de termenul generic.
Lucrurile sînt destul de complicate și pentru că termenul papanaș are două sensuri foarte diferite, care au condus uneori chiar la ideea de a separa două omonime: denumește atît un „preparat culinar făcut din brânză de vacă, ouă și făină sau griș, fiert în apă sau prăjit în grăsime”, cît și o „plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole și cu flori mici, alburii sau trandafirii” (DEX) – Trifolium arvense. De fapt, între cele două sensuri există o legătură ascunsă, în măsura în care ambele pot fi explicate prin evoluții metaforice. Planta are o inflorescență cu aspect pufos, în formă sferică sau alungită, care pare să-i fi determinat metaforic denumirile populare. Dacă în alte limbi e frecventă metafora „labei de iepure” (în franceză pied-de-lièvre, în engleză hare’s-foot clover, rabbitfoot clover), în română seria de echivalente din diverse regiuni cuprinde cotocei, mîțișori, mielușei, motocei, papanași, pepenei, pepeniță, pufușor (Mircea și Luiza Seche, Dicționar de sinonime, 2002). Seria este formată prin diminutive care se referă la aspectul inflorescenței: fie la forma alungită, fie la puf, fie la ambele trăsături. Denumirile pepenei și pepeniță se bazează, evident, pe analogia cu forma pepenelui.
Cuvîntul papanaș are foarte probabil aceeași origine, lucru vizibil mai ales în varianta sa fonetică păpănaș, bine atestată atît pentru plantă, cît și pentru preparatul culinar. De exemplu, în Carte de bucătărie vegetariană (1904) de Eduard Baltzer, în traducerea lui Toma Simionescu, se folosește doar forma păpănaș: „o gălușcă (păpănaș) mare” (p. 61), „facem păpănași, pe care îi rotunzim pe scîndură” (p. 80); în ziarul Timpul, din 11.05.1938, se recomandă „Masa zilei: păpănași fierți”. Papanaș este o variantă tipic moldovenească (cu deschiderea vocalei ă la a înainte de silaba accentuată, ca în barbat). Forma a fost preluată de limba standard, poate și pentru că papanașii erau considerați un preparat tipic moldovenesc (de exemplu în dicționarul lui Damé din 1893 sau în Viața Românească, nr. 11, 1907: „papanaşul moldovenesc cu smîntînă”).
Păpănaș a fost înregistrat de dicționare ca variantă a cuvîntului pepenaș, diminutiv de la pepene (format cu sufixul -aș, ca în copil – copilaș); tot astfel, păpănărie și păpănoaică sînt variante populare de la pepenărie și pepenoaică. Virgil Nistorescu (Din viața cuvintelor românești, 2006, p. 77) a demonstrat că numele plantei (păpănaș sau papanaș) este chiar diminutivul de la pepene. Lingvistul a semnalat și obiceiurile populare care ar putea dovedi o legătură etimologică, percepută ca atare de vorbitori și transferată în plan magic, între pepene și păpănaș. Tudor Pamfile, în Agricultura la români (1913), evocă un asemenea obicei: „Dacă cineva voieşte să aibă pepeni mulţi, să culeagă de pe câmp buruienile numite păpănaşi şi să le pună între straturile de pepeni” (p. 177).
Argumentarea lui Virgil Nestorescu este foarte convingătoare, cu excepția faptului că autorul o restrînge la explicarea numelui plantei, sugerînd ca acesta să fie separat de cel al preparatului culinar. De fapt, aceleași dovezi lingvistice sînt valabile și pentru produsul de patiserie. Papanașul sau păpănașul – „preparat în formă de cocoloș sau de turtă mică” (DEXI), cu echivalente ca gălușcă sau gogoașă – are o formă aproximativ sferică, ce justifică apropierea sa metaforică de „pepenele mic”.
Apropierea de familiarul papă este așadar întîmplătoare; în schimb, asocierea cu pepene (cuvînt moștenit din latină, din pepo, *pepinis) este perfect motivată din punct de vedere fonetic (prin intermediul variantei păpănaș), dar mai ales semantic – prin metafora bazată pe o apropiere de formă.
Așadar, papanașii sau păpănașii sînt pur și simplu niște pepenași.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
