În societățile tradiționale, cuvîntul de ordine este ordinea (pun intended). Viața se desfășoară după reguli bine stabilite, actele care privesc cultivarea hranei sînt bine ritmate. Există timpul semănatului și al culesului, timpul urcării oilor la munte și cel al întoarcerii lor, timpul nunților și timpul în care ele sînt interzise. E vreme pentru orice, cum ar spune Ecleziastul.
Satele românești nu făceau / nu fac excepție de la această stare a lucrurilor. Ordinea, acțiunile făcute „la timpul lor” sînt foarte prețuite, orice rupere a acestei ordini fiind, în general, temută și sancționată, fie că se întîmplă din cauza unui agent uman, fie că din alte motive. Omul are un loc clar în lume, începînd de la naștere și pînă la moarte. Trece prin etapele vîrstelor, bine delimitate, se poartă conform așteptărilor pentru fiecare dintre aceste etape și face tot ce ține de el pentru ca ordinea în care trăiește să nu fi perturbată. Mai mult, pentru a păstra această ordine, este permis periodic și ritualic ca ea să fie întoarsă cu susul în jos, să-i ia locul haosul (cel sărbătoresc, mizînd pe travestiri, pe puterea măștilor, pe inversarea zilei cu noaptea), însă un haos la rîndul lui ordonat și controlabil de către comunitate.
Ordinea are ca scop înlăturarea hazardului, a accidentalului, a periculosului. Pentru că pînă și în cel mai ordonat univers tot există breșe prin care se poate strecura întîmplarea rea, care poate întoarce lumea (definitiv) pe dos. De aceea, nu te poți baza numai pe respectarea ordinii, ci trebuie să fii cu grijă. Să fii, adică, ușor îngrijorat, atent la semnele subtile care pot avertiza despre manifestarea răului în lume.
Răul este dezordine, este poluare (simbolică sau nu), este haos. Grija este, prin urmare, sinonimă cu vigilența. Ea ajută la observarea celor mai mici schimbări în ordinea lumii, identifică semnele răului și contribuie fie la dezamorsarea lui, fie la contracararea efectelor pe care le are, odată produs. A fi (om) cu grijă, a avea grijă (de semeni, de gospodărie, de animale) este o calitate pe care o capeți numai odată ajuns la vîrsta maturității.
Un gospodar așezat este un om care are griji, care are responsabilități. Gospodarul va încerca, grijuliu, să prevadă cantitatea de ploaie din timpul anului, făcînd, la timpul cuvenit, calendarul de ceapă. Tot așa, femeia prevăzătoare va unge ugerele vitelor cu usturoi, ca să nu le fie furat laptele de către vrăjitoare. Un om grijuliu va citi semnele vremii, încercînd să înțeleagă în ce fel capriciile acesteia îl pot afecta. Femeile sînt atente să protejeze copiii, mici sau mari, dar și vitele, contra deochiului. Le pun șnururi roșii, îi scuipă simbolic, le descîntă de deochi la cel mai mic semn că integritatea lor, corporală și nu numai, ar avea de suferit. Cu alte cuvinte, se îngrijesc de cei vulnerabili, încercînd să contracareze orice posibilă facere de rău.
Grija este, deci, conotată pozitiv în multe situații. Vigilență, responsabilitate, atenție („Ai grijă!” este un îndemn care, în funcție de caz, poate avea oricare dintre aceste semnificații, precum și altele), toți acești termeni sinonimi creează o hartă a grijii, văzută ca un sentiment profund pozitiv, ca o marcă a statutului social și a vîrstei adulte. Căci una e „să n-ai nici o grijă” și cu totul altceva „să porți de grijă”. Prima expresie este, în anumite contexte, ușor peiorativă, trimițînd într-o oarecare măsură la ideea de nepăsare. A doua, în schimb, este conotată pozitiv: omul care „poartă de grijă” este cel pe care te poți baza, în care ai încredere. Pe de altă parte, un părinte care își mărită fata sau își însoară băiatul „și-a luat o grijă de pe cap”. Cine își îndeplinește sarcinile, rezolvă o problemă cu care se confruntă, „a scăpat de o grijă”. Tinerii sînt sfătuiți să se bucure de tinerețe, „pînă nu-i iau grijile”. Responsabilitățile sînt resimțite în mentalitatea românească nu doar ca o marcare a statutului, ci și ca o povară de care oamenii se bucură să scape. De aici, evident, și tonul invidios-reprobator cu care este expediat omul care nu se conformează modelului adultului: „n-are nici o grijă”.
Mizînd pe aceste duble fațete ale termenului, multe reclame actuale propun „să lăsăm grijile deoparte”, ne asigură că firmele sau produsele pe care le împing în faţa noastră „au grijă să n-ai nici o grijă”, ne lămuresc că totul se face cu grijă, din grijă etc. Care să fie mecanismul care aduce în față acest cuvînt, cu toată cohorta sa de semnificații? În lumea (țărănească) de altădată, supusă vremilor, hazardul juca un rol major. Orice perturbare a ordinii, fie meteorologică, fie medicală, putea să aducă moartea sau beteșuguri, sărăcie, foamete, aproape instantaneu. Țăranii luptau cum puteau împotriva acestor pericole: fiind atenți, vigilenți, „citind” semnele și apoi bucurîndu-se cînd scăpau de cele rele. Grijile nu erau dorite, firește, dar cine le putea ține piept era considerat om întreg, căci dădea dovadă de capacitate de supraviețuire.
O raportare atît de înfricoșată la hazard nu poate să nu fie însă resimțită ca exagerată, odată vremurile îmblînzite. E de amintit aici „Prostia omenească”, micul și amuzantul text al lui Creangă. Cele două femei din povestire, fiică și mamă, se apucă să-și plîngă copilul, crezînd că o să moară zdrobit de un bolovan de sare aflat pe cuptorul de deasupra leagănului. Gîndirea lor întortocheată și total ineficientă îl face pe nefericitul soț să-și ia lumea în cap în căutarea altora mai proști decît propria-i soție. După un periplu în care întîlnește exemple de prostie care mai de care mai extreme, omul ajunge la concluzia că grija soției sale avea, măcar ipotetic, un fundament real. Cu alte cuvinte, că prostia femeii nu era chiar prostie. Grija ei pentru copil, pentru familia sa, atenția și îngrijorarea sa o fac să ajungă la un raționament descreierat, însă premisa pe baza căreia acționează și care nu e nimic altceva decît recunoașterea puterii hazardului este cît se poate de pertinentă. Unde rîdem noi, cititorii avizați, este momentul cînd această recunoaștere duce la o concluzie greșită: că și hazardul acționează după reguli fixe, că este, adică, ordonat.
Tot în aceeași logică a exagerării cu grija se înscriu multe gesturi ale cotidianului: înfofolirea copiilor pînă aproape de sufocare, îndoparea peste limite, incapacitatea multora de a-și asuma riscuri în deciziile pe care le iau, iar lista poate continua. Atenția, vigilența ajung astfel să aibă un efect de bumerang. În loc să apere, fac rău. În loc să păstreze ordinea, produc dezechilibru. Însă cei ce trăiesc în acest orizont al grijii par, în mod paradoxal, că se simt foarte bine în el. „Paza bună trece primejdia rea” pare a fi dictonul lor călăuzitor. Însă această pază pare să fi devenit un scop în sine.
E bine, deci, sau nu să avem griji? Înțelepciunea populară nu oferă un răspuns tranșant. Dacă n-ai nici o grijă, trăiești în nepăsare. Dacă ai griji, ești adult responsabil. Dar nici de dragul lor nu te topești. Totuși, parcă aud un cor care șoptește, în fundal, că ar fi bine să-ți faci griji, chiar exagerate, pentru că nu se știe niciodată. Și, probabil, cît timp corul acesta se va auzi, nici fricile noastre cele multe și absurde nu vor dispărea.
Florenţa Popescu-Simion este cercetătoare la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
