Societatea noastră nu doar că tolerează anxietatea, ci o și exploatează. Ceea ce altădată era un semn al vulnerabilității a devenit astăzi combustibil economic și instrument de marketing. Frica nu mai este doar o emoție, ci un mecanism profitabil: din ea se nasc rețele sociale care trăiesc din inducerea angoaselor, publicitate care te convinge că „nu ești destul” dacă nu cumperi un anumit produs, industrii întregi de wellness, terapii, retreat-uri, aplicații de mindfulness, produse pentru „calm”, „control” sau „siguranță”. Grija s-a transformat în monedă emoțională.
Dacă în secolul al XIX-lea melancolia era considerată semn de rafinament, în secolul XXI anxietatea a devenit formă de apartenență. Dacă nu te stresezi, dacă nu te îngrijorezi pentru soartă, planetă, carieră, copil sau viitor, pari superficial. Cultura contemporană a transformat grija într-o virtute publică, într-o dovadă de responsabilitate morală. A te îngrijora înseamnă, în ochii societății, că îți pasă. De la parenting-ul „conștient” pînă la activismul vigilent, anxietatea este prezentată ca semn al implicării. Și totuși, cercetările medicale confirmă că anxietatea nu este doar o stare psihologică, ci un fenomen cu efecte palpabile asupra corpului. Stresul prelungit slăbește sistemul imunitar, făcînd organismul mai vulnerabil la infecții, de la simple răceli pînă la boli care necesită recuperări îndelungate. Tot el favorizează apariția afecțiunilor cardiovasculare, a durerilor cronice, a tulburărilor digestive sau a simptomelor somatice, acele dureri reale, deși fără o cauză medicală vizibilă. Nu există dovezi ferme că stresul provoacă direct cancer, însă studiile sugerează că hormonii secretați în timpul stresului pot reactiva celulele canceroase „adormite”, crescînd riscul de recurență. Cu alte cuvinte, grija nu doar ne obosește mintea, ci modelează, uneori, biologia corpului.
Modernizarea a schimbat tipul de frică, nu și existența ei. Odată cu dispariția amenințărilor concrete, grija s-a difuzat în interior: a devenit psihologică, identitară, economică. Nu ne mai temem de lupul din pădure, ci de eșec, expunere, judecată, precaritate.
Românii încă spun „să nu se întîmple ceva rău”, chiar și cînd totul e bine. Această mentalitate a anticipării catastrofei este și un reflex istoric. Comunismul a fost o fabrică de griji. A fost regimul care a convertit frica în rutină, iar grija în virtute. Nu era doar grija pentru mîncare, căldură, locuință sau libertate, ci și grija de a nu spune ce nu trebuie, de a nu te expune, de a nu fi „observat”. Oamenii trăiau într-o logică a supraviețuirii, unde fiecare zi aducea o lipsă, o coadă, o suspiciune. Frica era nu doar trăită, ci transmisă, internalizată, devenind parte din identitate.
După 1989, amenințările nu au dispărut, doar și-au schimbat fața. Dacă înainte grijile veneau „de sus”, acum fiecare și-a devenit propriul administrator al anxietății. Grija zilei de mîine s-a transformat în grija carierei, a facturilor, a copilului care pleacă, a propriei identități într-o lume instabilă și competitivă. Românii au fost antrenați să trăiască în așteptarea dezastrului. Chiar și azi, cînd rafturile sînt pline, iar informația abundentă, continuăm să trăim ca și cum ceva rău ar fi mereu după colț. Este o anxietate moștenită cultural? O frică transmisă transgenerațional, un drob de sare modern, economic și psihologic, care s-a sedimentat adînc în mentalul colectiv? Sau îngrijorarea permanentă a devenit un răsfăț modern? Paradoxal, azi nu mai fugim de o frică reală, ci ne găsim un culcuș călduț în neliniști inventate.
