De vreo zece ani, am un obicei foarte curios: în timp ce aștept să se schimbe culoarea la semafor sau să vină liftul, mă întreb la ce se gîndesc oamenii lîngă care mă găsesc. În momentele de așteptare, multe chipuri mi se par liniștite, de parcă nu s-ar gîndi la nimic, de parcă își trag sufletul și tocmai își spun „sînt în siguranță, nu fac decît să aștept și e foarte bine”. În lift, deseori pare ca-n basme. Oamenii arată de parcă au cîștigat un timp în afara timpului, fără gînduri și fără îngrijorări. Un răgaz pînă dincolo, orice ar însemna acesta, pe partea cealaltă a străzii sau ieșirea din lift. Acolo unde viața începe iar.
Și unde grijile și îngrijorările dau iar buzna. Și dacă, prin absurd, n-ai avea griji, te găsesc ele pe tine. Răsar din pămînt, din iarbă verde, te ajung prin (nici cu gîndul nu gîndești ce) mijloace perfide, chiar și cînd încerci să-ți închizi ochii și să nu apleci urechea. Camuflate în știri sau în informații despre orice (te-ar putea interesa, chiar și cînd nu), vin spre tine, cu o frecvență fără precedent, în cuvinte, imagini și sunete, cu tonul și forma unor urgențe, avertismente sau sub imperioasa nevoie de ajustare. Vrei, nu vrei, te trag de mînecă, de ochi și de urechi, toate spre propășirea noastră, binefăcătoare în intenție, devin alarmante prin cavalcada prin care se revarsă. Ni se varsă în cap prea multe și într-un ritm înnebunitor, astfel că, dacă nu suferi de amnezie digitală sau mediatică, anxietatea te pîndește după colț. Atacă concertat, nu numai prin ecrane, ci și prin cutia poștală, prin afișe sau panouri stradale, clipuri publicitare etc. (bașca prin dialogul fieștecăruia cu Inteligența Artificială), de peste tot și fără odihnă. Iar asta pe mine, una, mă îngrijorează.
Date oficiale recente arată că „îngrijorarea, stresul și furia au crescut la nivel mondial în ultimii zece ani”, așa spune un „sondaj realizat de Institutul Gallup pe persoane cu vîrsta de cel puțin 15 ani din 144 de țări și regiuni”, dar și că „aproape patru din zece adulți chestionați au spus că s-au simțit foarte îngrijorați sau stresați cu o zi înainte”, „conform studiului intitulat «Starea sănătății emoționale mondiale 2025», prezentat la Summit-ul pentru Sănătate de la Berlin” (digi24.ro). Una dintre concluziile acestui studiu este și aceea că „toate valorile pentru sentimente negative sînt mai ridicate decît acum un deceniu”, „deși numărul persoanelor care s-au declarat afectate de griji a scăzut ușor în medie la nivel mondial în 2024, revenind la nivelurile pre-pandemice, acesta rămîne cu 5 puncte procentuale mai mare decît în 2014”, iar „la nivel global, femeile au raportat mai multă tristețe, îngrijorare și durere fizică decît bărbații” (ibid.).
Nu știu dacă femeile se îngrijorează realmente mai mult decît bărbații sau dacă nu cumva femeile se dovedesc doar mai receptive și mai cooperante la sondaje decît bărbații. Ne putem pune însă diverse întrebări: se distribuie îngrijorările diferit numai în funcție de gen sau distribuția depinde și de mediu, vîrstă, nivel de educație, naționalitate etc.? Se îngrijorează adulții mai mult decît copiii? Persoanele cu venituri mici mai mult decît cele cu venituri mari? Cum ne păstrăm sănătatea emoțională?
Nu știu nici dacă românii se îngrijorează mai mult decît alte nații. Emisiunile de la televizor arată că românii par să se îngrijoreze în legătură cu multe subiecte. După numărul mare de emisiuni în care se discută și pe față și pe dos, în cruciș și-n curmeziș situații din viața politică mică și mare sau din cea comunitară, toate par de viață și de moarte (literal, de multe ori). Că scumpirile, că Guvernul, că ai lor, ba ai noștri, că privilegiile, că tăierile bugetare, că scumpirile, că frigul și costurile, că explozia blocului, că o nouă tulpină de virus, că pensiile magistraților, că Primăria Bucureștiului, că plata căldurii pe timpul iernii, că femeia omorîtă de soț sub ochii copilului, că anestezia ucigașă din cabinetul stomatologic neautorizat, că arestarea unuia fugit în țările calde, că doctorița moartă de epuizare, toate vin peste bietul român care nu și-a mutat televizorul în pod, pentru că a decis că din ecranul televizorului vine informarea de care are nevoie ca bun om al cetății. Nu lasă în voia sorții nici problemele globale, nici temerea cu privire la Inteligența Artificială, teatrele de război din lume sau mișcările extremiste. Nu știu dacă românii se îngrijorează mai mult decît o fac alte nații, dar la televizor românii își discută grijile și îngrijorările prompt, îndelungat și pasionat. Sporește în acest fel numărul de îngrijorări? Cu istoria noastră zbuciumată veche și nouă (și multele vulnerabilități colective), nu ar fi mirare că povestea cu drobul de sare se rescrie zilnic și divers, proverbul „Cine s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt” se aplică cotidian, iar nivelul anxietății generale crește ca Făt-Frumos într-o zi cît într-un an (or, asta pe mine mă îngrijorează).
Știu însă și că avem o mare familie lexicală atît pentru „grijă”, cît și pentru „îngrijorare” (și un și mai mare cîmp semantic). Explicat în dicționare prin „teamă sau neliniște pricinuită de o eventuală primejdie sau situație neplăcută”, cuvîntul grijă (provenit din slavă) acoperă, în limbaj comun, mai multe realități. Grijă este întrebuințat, în general, pentru „temere în legătură cu ceva”, dar și pentru „preocupare”, „atenție” sau „interes pentru ceva” (în limba veche, chiar și „veghe, pază” sau „strădanie”, chiar „întristare”), iar îngrijorare, definit în dicționarele noastre prin „starea omului îngrijorat”, este folosit pentru „agitație”, „frămîntare”, „zbucium”, „neliniște”, „tulburare”, „băgare de seamă” sau „temere”. Deseori, mulți vorbitori nu fac diferența între grijă și îngrijorare (derivat din grijă), dacă o vor fi făcut vreodată, dar nici nu este important aici. Termenii grijă și îngrijorare se confundă, se suprapun și se alimentează reciproc, (și) pentru că realitatea noastră, veche și nouă, oferă material didactic cu asupra de măsură. Vorbesc de la sine și bogăția frazeologică la temă (a avea grijă, a da în grijă, a lua în grijă, a lăsa în grijă, a-ți face griji, a intra la griji, a purta de grijă etc.), și întrebuințarea acestora în limba română vorbită de astăzi. O privire atentă la contextele și situațiile de comunicare în care foloseam în trecut aceste expresii și locuțiuni ne-ar putea face să credem că multe se refereau la treburi, gesturi sau preocupări care erau mai degrabă atribuite femeilor. Dicționarele precizează contextele de întrebuințare – de pildă, a avea grijă intră deseori în ocurență cu casă (gospodărie, ogradă, fîntînă, animale de pe lîngă casă etc.) / copii / bătrîni / părinți etc. sau suflet (griji, rugăciuni și pomelnice făcute pentru sufletul mortului). Cînd le sînt atribuite bărbaților, grijile și îngrijirile țin îndeobște de arme sau, generic, de cele trebuincioase drumului în viață (al unui copil) și, iarăși, de suflet, pentru pomenirea celui dispărut. Nu știu deci dacă femeile se îngrijorează mai mult decît bărbații, dar frazeologia noastră la temă face posibilă trimiterea la gesturi și treburi asociate femeilor. Un glumă de acum un deceniu spunea că bărbații au griji mari, ca soarta balenelor albastre sau a planetei, iar femeile au griji mici ca, de exemplu, la ce facultate să meargă copilul sau cum arată prietenii din anturaj.
Oamenii se îngrijorează peste tot în lume. Griji și îngrijorări există și în Germania sau în Anglia, în Dubai, în Iordania sau în Alaska. Motivele, aceleași sau/și altele, la fel, contextele și reacțiile. Termenii pot fi diferiți sau mai nuanțați, în loc de „îngrijorări” putem vorbi despre „preocupări”, „situații de interes” sau „probleme actuale”. Pe mine m-a uimit că într-o carte de Daniela Krien, Iubirea în caz de urgență, unul dintre personajele masculine, Ludger, are ca principală îngrijorare „amprenta ecologică pe care un om o lăsa în urma lui și cum trebuia ea minimizată pe cît posibil”. Michael, cu care m-am întîlnit ieri, părea îngrijorat că nu-i mai funcționează schimbătorul de viteze și că anul ăsta ar fi mai puține rațe pe lacul din parcul Johanna decît anul trecut.
Cînd ne-am întîlnit acum o săptămînă la ieșirea din lift, Emre, vecina mea de palier, părea îngrijorată. Ne știm de cînd am venit la Leipzig, ea și Larisa au fost primele cu care am făcut cunoștință. Cînd s-au deschis ușile, Emre a ieșit din lift ținînd în mînă un plic cu antet oficial. Mi-a spus dînd să plîngă că tocmai primise o notificare de la oficialitățile germane, dar spera să nu fie grav. Am îmbrățișat-o. Emre are 26 de ani, părinții în Turcia, în Leipzig predă flaut copiilor preșcolari la o școală spre care merge, firește, cu bicicleta, ca orice bun german. Și pe Larisa am întîlnit-o deunăzi și tot la ieșirea din lift, voia să știe dacă nu am primit eu în locul ei pachetul livrat de curier, avea valabilitate scurtă, conținea mîncare sau un tratament medicamentos special pentru cîini, nu am înțeles bine), era pentru Bonnie, foxterrierul ei. Larisa e de origine din Slovacia, e mezzosoprană, cîntă la Opera din Leipzig, pleacă des în turnee, firește că i-am înțeles îngrijorarea pentru Bonnie.
Și pentru că tot veni vorba, acum vreo patru ani, cînd a fost o pană de curent de cîteva ore în Elite Residence din Dubai, cea mai mare îngrijorare a rezidenților din clădirea de 87 de etaje (91, cu tot cu etajele destinate piscinei și altor utilități) a fost că nu știau cum să ajungă la apartamente. Unii nu știau că există scări, cu atît mai puțin unde se găsesc, iar cînd au aflat, li s-a părut catastrofal, aproape imposibil să urce cu picioarele.
De-aia spun, omul la lift se cunoaște. Iar asta chiar mă îngrijorează.
Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Ce treabă are Gutenberg, Casa de pariuri literare, 2024.
