De multă vreme prefer să ascult ce au avut de zis înaintașii, adică cei care astăzi nu mai sînt, decît ce au de zi fruntașii, adică cei care astăzi domină spațiul social, politic, mediatic. Nu e deloc o evaziune – sînt mai preocupat de prezent decît am fost vreodată. Este o opțiune lucidă. Cred că ceea ce ne spun înaintașii noștri, ceea ce ne-au lăsat ei este cu mult mai util astăzi decît ceea ce flecăresc, uneori patetic, alteori cinic, liderii din toate domeniile zilei. Nu sînt un paseist, încerc doar să nu fiu pesimist. Îmi spun că strămoșii au trecut prin momente cu mult mai grele decît cele prin care trecem noi și sînt curios să aflu cum le-au supraviețuit – ceva îmi spune că în modul în care ei au făcut-o găsesc cele mai bune lecții pentru prezent. Nu în „coucinguri”, „treininguri” sau cărțulii scoase pe bandă rulantă de înțelepții de Facebook, ci în viața românilor de dinainte de noi, mărturisită în texte scrise de mînă sau la mașini de scris care țăcăneau. Cred, la fel, că mărturiile noastre, scrise la computer și postate în acest neant numit Internet, vor fi lecțiile pentru cei ce ne vor urma. Dar noi, acum, nu avem mare lucru de învățat din ceea ce scriem noi înșine despre ce ni se întîmplă. Nu putem învăța prea multe uitîndu-ne unii la alții. Lecția e deplină abia după ce vremurile arată concluzii de etapă, abia după ce o epocă se închide și alta se deschide. Abia atunci poți privi în urmă și poți suprapune ceea ce s-a întîmplat cu ceea ce i-a frămîntat pe oamenii acelui timp și poți înțelege. Ce scriem noi va putea deveni mai mult decît mărturie, va putea deveni experiență din care se va putea învăța ceva abia după ce epoca pe care o trăim se va încheia.
În această stare de spirit citesc, cu dorința de a găsi soluții pentru prezent, jurnalul inedit al lui Nicolae Iorga, apărut recent sub titlul Jurnalul ultimilor ani. 1938-1940, la Humanitas. Mai ales trei lucruri mă impresionează.
Primul este modul în care Iorga și personajele din jurnal își iubeau țara. Nu știu de unde a venit la noi apucătura de a generaliza orice cădere, orice experiență personală proastă asupra țării. Detești un politician anume – înjuri țara. Nu e curat pe strada ta – înjuri țara. Pierd alegerile cei cu care ții – înjuri țara. Citești în ziar că un judecător a iertat un infractor – înjuri țara. Auzi că mor oamenii cu zile în spitale – înjuri țara. Ia copilul notă mică și tu crezi că trebuia să ia notă mare – înjuri țara. La Primărie, pentru o adeverință, ți se mai cere un act aiurea – înjuri țara. Cîntă boxele manele în miezul nopții de nu poți să dormi și Poliția e neputincioasă – înjuri țara. Ei bine, ceea ce trăiește Nicolae Iorga în anii acoperiți de jurnal e mai periculos și mai rău decît orice am putea trăi noi acum. Uneori, are sentimentul că toată România a înnebunit. E dezgustat de corupție, de prostie, eșuează politic, e frustrat, e rănit în orgoliul său cel mare, e dezamăgit mai ales de oamenii politici, dar și la Academie, dar nu vezi nicăieri că își extinde supărarea asupra țării. Continuă să facă ce crede că e bine, continuă să servească un anume ideal național în care crede.
În al doilea rînd, mă uimește naturalețea cu care putea împleti viața academică/intelectuală și viața politică. Astăzi, în România, cele două teritorii sînt nu doar complet despărțite, ci chiar antagonice. E de rigoare să detești intelectualii și să-i desființezi de pe țărmul politic, după cum e de rigoare să disprețuiești politicienii și să te ferești de ei ca de ciumați, dacă evoluezi pe teritoriul cultural. Lumea lui Iorga funcționa egal, fără nici o ruptură de nivel, la Academie, Universitate, la conferințe publice sau la reuniuni internaționale ale istoricilor, dar și la Parlament, la Palatul Regal sau în paginile înflăcărate ale ziarelor politice. Această versatilitate făcea bine, cred. Nu-mi pot da seama de ce politica de azi nu mai are prestigiu intelectual și nici cultura nu mai are trecere printre politicieni. Existau, desigur, granițe și în anii lui Iorga. El însuși s-a opus primirii generalului Ion Antonescu în Academie. Greu de spus dacă motivația este de găsit în loialitatea față de Carol al II-lea sau în conștiința academică a marelui savant, dar e cert că Iorga a avut poziția corectă.
În fine, al treilea și cel mai tulburător lucru pe care îl vedem aproape în fiecare pagină a jurnalului este lipsa de luciditate politică a lui Nicolae Iorga. Este șocant, aproape, să vezi cum de un om atît de învățat ca el, un mare român fără îndoială, o mare conștiință istorică, a putut să fie atît de rătăcit din punct de vedere politic. Cochetăriile de început cu legionarii, care în final l-au ucis bestial, sau atașamentul pînă la sfîrșit pentru Carol al II-lea sînt uimitoare. Cum un naționalist luminat ca el nu a putut vedea că tinerii exaltați mistic de Codreanu sînt niște radicali periculoși? Mai ales el, care avea o relație atît de complicată, cu suișuri și coborîșuri, cu clerul ortodox, cum de nu a putut vedea toxina legionară operînd în Biserică? Cum de un european ca el a putut crede că al doilea Carol este altceva decît un aventurier iresponsabil, cu totul nedemn de coroana sa? Este, poate, efectul Don Quijote – cărțile citite, ideile, viziunea istoriei mari te pot îndepărta de realitatea banală și te pot duce pe drumul erorilor de judecată.
Pe manșeta interioară a coperții găsesc un citat de neuitat: „Sînt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sînt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaște profund istoria acestui neam nenorocit... De viitorul României nu desperez. A trecut ea și prin altfel de zile decît acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alții, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri”. Citatul redă un pasaj dintr-un raport al Siguranței – un turnător a informat poliția politică, la finalul anului 1940, adică în perioada în care se oprește acest jurnal, că l-ar fi auzit pe Nicolae Iorga spunînd aceste vorbe. Profetice, cu adevărat.
Iorga a fost un profet al neamului românesc în sensul real, biblic al cuvîntului. Profetul nu este acela care spune viitorul, acela e ghicitorul. Profetul este acela care spune un adevăr atît de adînc încît mersul lumii îl va confirma, la un moment dat, pentru că altfel nu se poate. Sigur că România a cunoscut și dictatura militară, și comunismul. Dar Iorga nu spune că acestea nu se vor întîmpla. Ceea ce spune este că nu vor dura, căci ele nu se potrivesc deloc istoriei românilor și că această istorie indică celor care o cunosc profund care este forma politică cea mai adecvată – și deci trainică – de guvernare a „acestui popor nenorocit”. Încă îi așteptăm la putere pe cei care cunosc...
