A circulat pe rețelele de socializare „harta celor patru părți egale”. Formularea conține o ironie amară. Egalitatea celor patru părți nu este geografică, ci demografică. Europa (incluzînd toată Rusia, cu partea asiatică) și tot continentul american au o populație de două miliarde. India numără două miliarde de locuitori. China și celelalte țări din Extremul Orient adună alte două miliarde de locuitori. În Africa, Asia Mică și Oceania trăiesc încă două miliarde de locuitori. Rezultă că un sfert din globul pămîntesc are trei sferturi din populație, iar celelalte trei sferturi din globul pămîntesc au un sfert din populația totală. Statistica demografică arată că fiecărui copil născut în țările dezvoltate îi corespund nouă copii născuți în țările în curs de dezvoltare, ceea ce înseamnă că, la finele acestui secol, în primele țări va fi o populație de 1,5 miliarde, iar celelalte vor avea o populație de 9 miliarde, adică raportul va fi de 1/7.
Pe de altă parte, se apreciază că va deveni nerelevant criteriul dezvoltării economice, deoarece economiile considerate în curs de dezvoltare au avut și au un ritm de creștere mai mare decît acela al economiilor dezvoltate. Ca urmare, decalajul tehnologic creat între țările occidentale și țările din Asia, Africa și America Latină, începînd cu Revoluția Industrială din secolul al XVIII-lea și pînă în ultimul sfert al secolului XX, s-a redus și se va reduce în continuare, nefiind exclus ca aceste țări să obțină chiar un avans. Uniformizarea tehnologică la nivel global nu a înlăturat însă diferențele dintre culturile din diferite regiuni ale lumii. Dimpotrivă, accesul la tehnologie a permis autoidentificarea culturală mai accentuată a fiecărei regiuni și a marcat mai clar diferențele dintre culturi. Pretenția universalistă a culturii occidentale născută și exacerbată în epoca modernă, însoțită de iluzia extinderii regimului politic al democrației constituționale în întreaga lume, a fost contrazisă din ce în ce mai ferm de regimurile politice autoritare, susținute de infrastructuri culturale străine de ideea de libertate.
Pînă aici, pare să se adeverească predicția lui Samuel P. Huntington, referitoare la lumea posterioară Războiului Rece. Cultura are forța de a reuni o comunitate, dar și forța de a crea opoziții între comunități. Divizarea ideologică specifică Războiului Rece, care a creat o lume bipolară, este înlocuită de multiple divizări culturale, care creează o lume multipolară. Popoarele divizate ideologic se unesc pe o bază culturală comună, iar popoarele unite ideologic se despart pe o bază culturală proprie. Predicția lui Huntington este doar parțial confirmată. Multe evenimente posterioare Războiului Rece o validează. Multe alte evenimente însă o infirmă. Sînt numeroase exemplele din Africa, din Asia și din America Latină de manipulare populistă a identității culturale pentru instituirea și consolidarea unor regimuri politice autoritare sau dictatoriale. Sub steagul luptei pentru o lume multipolară s-au adunat toate aceste regimuri politice, trecînd peste diferențele culturale regionale. Zidurile s-au ridicat între aceste culturi nu pentru păstrarea identității proprii, ci pentru conservarea puterii politice. Cînd nu mai sînt utile acestui scop, zidurile sînt sărite de dictatori, de pe diferite continente, pentru a încheia o alianță transculturală împotriva Lumii Libere. Este destul de probabil ca în locul unei rîvnite lumi multipolare să se alcătuiască o nouă lume bipolară, nu mult diferită de cea din perioada Războiului Rece. Sînt însă și cîteva elemente noi. Spațiul geografic al Lumii Libere s-a extins, dar decalajul demografic față de restul lumii s-a accentuat.
Pe măsură ce capacitatea inovatoare și progresul tehnologic au fost transferate către alte civilizații, handicapul demografic al Lumii Libere devine tot mai îngrijorător. Oricît de restrictive vor fi politicile antiimigrație, deficitul de forță de muncă va determina în continuare absorbția unor contingente sporite de salariați din țările cu excedent de populație. Diversitatea culturală în țările Lumii Libere se va accentua, iar aderența la valorile și principiile care fundamentează democrația constituțională se va diminua. Continuitatea acestui regim politic în Uniunea Europeană, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Japonia depinde de consolidarea alianțelor dintre ele, pentru a spori puterea lor de apărare (culturală, economică, tehnologică și militară). Se poate descuraja astfel tendința de confruntare afișată tot mai agresiv de alianța transculturală a regimurilor politice autoritare. Descurajarea acestei tendințe depinde însă și de crearea unor punți diplomatice peste noua falie care se conturează în ordinea internațională. Este rezonabilă „regula punctelor comune” evocată de Huntigton. Pot fi identificate valori, instituții și practici comune dincolo de diferențele dintre culturile regionale. Pînă la urmă, infrastructura culturală pe care se susțin regimurile autoritare nu este monolitică. Chiar restrînse, există zone în care valorile inerente existenței umane supraviețuiesc. Șansa dialogului întemeiat pe aceste valori comune ale umanității, iar nu pe pretenția universalistă a culturii occidentale, nu trebuie să fie ignorată.
Nu toate regimurile autoritare au o închidere totală în ele însele, iar calea negocierii poate fi urmată, dar prudența față de acestea este obligatorie pentru a evita erorile abordărilor naive și speranțele deșarte. Proiectele birocrației de la Bruxelles – fie utopice, cum sînt multe din cele referitoare la protecția mediului, cu consecința delocalizării industriei europene, fie cu obiective marginale, cum sînt cele care promovează agenda exagerată a minorităților sexuale, cu consecința stimulării discursului populist – consumă resurse uriașe care ar putea fi folosite pentru a descuraja amenințările lansate de alianța regimurilor autoritare și pentru a găsi soluții de compromis rezonabil. Breșele din această alianță pot fi descoperite și lărgite, pornind de la diferențele culturale, cu posibilitatea reorientării spre democrație a unor țări cu mari rezervoare demografice. Revenirea la principiile dreptului internațional, între care inviolabilitatea frontierelor și interzicerea războiului de agresiune, depinde de inteligența strategică și abilitatea diplomatică a Lumii Libere.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
