● Ion D. Sîrbu, Lampa: Povestiri petrilene & Şoarecele B. şi alte povestiri, ediții îngrijite de Toma Velici, prefeţe de Antonio Patraş, note biobibliografice de A. Patraş şi T. Velici, Editura Polirom, 2024.
Colaborarea dintre editorul Toma Velici, foarte bun cunoscător al scrisului lui I.D. Sîrbu şi apropiat al familiei scriitorului, şi Antonio Patraş, profesor universitar, cercetător, critic şi istoric literar de talie europeană, a condus la conceperea primelor ediţii din integrala acestui autor. Parcurse cu atenţie, ele se dovedesc a fi ireproşabile. Fără a plonja vreo secundă în factologie seacă, studiile introductive, notele editorilor şi cele biobibliografice sînt nu doar exacte, ci şi extrem de fecunde pentru viitoarele reflecţii şi cercetări.
Depus la editură în 1956, manuscrisul Povestirilor petrilene, care va vedea lumina tiparului abia în 1973, apare acum îmbogăţit cu trei texte noi, pe lîngă cele două secţiuni ale volumului: „Vechi povestiri minereşti” şi „Ultimele povestiri”. Intenţia eşuată a lui Sîrbu de a le reedita, în primăvara lui 1989 sub genericul Lampa, este acum recuperată şi răzbunată. Textele cuprinse aici sînt, cum bine remarcă Velici, „mici tratate de morală”. Aceasta şi pentru că, în spirit de contrast, prozatorul ştie să construiască o feerie a sentimentelor primare, augmentate mitologic şi veterotestamentar, fără farafastîcuri şi fără solemnităţi inutile: „anii zboară ca fluturii şi viaţa cînd se gată nu mai e decît un oftat lung”.
Povestirea „Sfîntul Petru în Petrila”, din care am citat, este extrem de edificatoare pentru stilul prozatorului din prima parte a volumului, funcţionînd ca un basm complet şi original. Debutează sub semnul resentimentului şi mefienţei populare faţă de sfinţi, percepuţi ca intermediari dubioşi, nenecesari şi, nuanţă importantă, excesiv umanizaţi: un „Petre arţăgos” şi „înroşit de ciudă”, retrogradat de „Moşul” (alias Dumnezeu) să coboare pe pămînt şi să cunoască pe dinăuntru viaţa grea a ortacilor. Scuturarea de podoabele registrului reverenţios e continuată, în contextul scenelor care ţin de curajul fizic si de lupta corp la corp, prin conştientizarea bagatelelor „burgheze” şi prin asumarea făţişă a condiţiei revoltatului.
De aici derivă însă şi un soi de exces masochist al scrisului lui I.D. Sîrbu, al propriei sale ipostazieri în lume. Încheiat sub semnul fantasticului, în scenariul de fight club insolit, de duel dintre un drac şi un miner, basmul ne descoperă, la nivel stilistic, un Creangă ceva mai dîrz şi deopotrivă mai sentimental, unul în care pulsează însă din plin ireverenţa. Şi unul înzestrat superior la nivel metaconceptual, căutînd mereu şi justificarea antropologică, lingvistică, paremiologică a legendei, logica adîncă a povestirii. Morala, la fel de surprinzătoare şi de anti-idealistă (cu atît mai ipocrite vor fi părînd acuzele de „idealism” aduse de comunişti), va refuza astfel atît Iadul, cît şi Raiul. De remarcat, fireşte, pe parcursul întregului volum tehnica jocului de rol (prinţul şi cerşetorul) şi extraordinara înzestrare şi propensiune a discursului către dramatizare şi teatralitate. Textele devin scenarii. Citindu-l pe Sîrbu, plîngi şi rîzi deopotrivă.
La antipozi ca atmosferă se situează povestirea „Crucea”, descoperind o postură sisifică, dar şi eschatologică a minerului. Mizei mai generale a volumului, a combaterii ori a prevenirii hybris-ului şi dezrădăcinării, i se contrapune în această bucată extrem de scurtă o viziune tulburătoare, pe un fundal eschatologic: un miner care urcă pe cruce spre a-i lua locul lui Christ, ca urmare a rugăminţii Fiului lui Dumnezeu. Ambiguitatea finalului acestei noi „pilde” este dată de oscilarea între resemnare şi revoltă. Sentimentul că the time is near, că exploatarea celor săraci şi umili a devenit strigătoare la cer şi că lucrurile nu mai pot continua astfel concurează scenariul zădărniciei condiţiei umane. Pînă la urmă, minerul ajunge aici, literalmente, chiar în ipostaza unei imitatio Christi de factură minerească.
În secţiunea „Ultimelor povestiri”, reţine atenţia bucata „Mingea de tenis”, unde denunţarea exploatatorului, profundul mesaj social, etica grijii şi fascinaţia pentru sport a fostului „băiat de mingi” se întîlnesc admirabil: „Mingea sărea de minune şi cînd o prindeai în faţa porţii, din zbor, şi o plesneai cu laba, simţeai că trăieşti, că eşti cineva în lumea asta. Noaptea dormeam cu ea sub pernă şi de cîte ori mă trezeam din somn, îmi strecuram mîna la ea, ca s-o simt că este, că nu e vis”. Nu-mi pot reprima, totuşi, o nedumerire: de ce nu figurează bucata asta, într-o ţară care continuă să-şi caute, să-şi interogheze ori să-şi resusciteze puţinele modele etice şi formative integrale pe care le are (cel puţin în cultura literară) în (mai toate) manualele de română pentru gimnaziu?
Misoginismul, dezumanizarea, gelozia apar (şi) în strania şi kafkiana bucată „Colonie”, dezvrăjind eficient scenariile verniene care au făcut la noi carieră în epocă, sau în povestirea „O glumă”, unde, cu o concizie a frazelor demnă de Groapa, autorul construieşte în personajul Sabin Oancea un veritabil Gore Pirgu mineresc. Iată concentrată, în acest pasaj, şi o punere în abis a tuturor conspiraţionismelor, care încep adesea în familie, insesizabil, la firul ierbii, înainte de a exploda la nivel macro, pe maidane, în colectivităţi sau în războaie.
O întîlnire care nu a mai avut loc
În Şoarecele B. şi alte povestiri, o bijuterie stilistică, geometrică sub aspect compoziţional, o satiră a birocraţiei implicit comuniste şi o capodoperă a absurdului literar românesc este „Bivoliţele”. O eroare minoră, dar cu urmări groaznice pentru insul de bună-credinţă anunţă o moştenire livrescă kafkiano-caragialiană. În destinul personajului Andrei Mureşanu, un Ţugurlan intelectualizat şi pricopsit cu fatalitatea unui Lefter Popescu, Sîrbu topeşte intertextual umorul nebun, atît de specific scrisului său, sila faţă de fariseism şi mefienţa (adesea justificată) a românului faţă de stat şi faţă de instituţiile sale, dar şi derivele grave, trădările intelectualilor. Aceia caracterizaţi prin capacitatea de a putea justifica orice (amară şi exactă definiţie!), asemenea profesorului Müller din această bucată de inspirație ionesciană.
„Gary” anticipează astfel anumite componente ale teatrului antitotalitar al lui Matei Vişniec, cu fragmentele despre spălarea creierului din L’homme poubelle (1994). Dacă unul dintre personajele lui Sîrbu, de aici, este un „martir fără vocaţie”, celălalt devine, ironic, un „martir nevinovat”.
Prin maniera subversiv-substitutivă la care apelează în textele sale mai mult sau mai puţin autobiografice, discursul poate fi apropiat de cel al lui Steinhardt, în ciuda unor diferenţe de temperament ideologic, care ţin mai ales de percepţia distinctă a raportului dintre individ şi colectivitate. Pentru cine va avea însă timp, disponibilitate şi elan să întreprindă o astfel de paralelă, las aici cîteva observaţii.
Amîndoi redebutează în viaţa literară în 1973, după experienţa detenţiei politice, în urma acuzelor de „uneltire contra ordinii sociale”, şi după perioade în care suportă umilinţe, hărţuiri şi privaţiuni sociale, făcînd din curajul fizic în faţa morţii o temă centrală a preocupărilor literare. Figura paternă pare să fie decisivă în ambele cazuri, şi tocmai de aceea, probabil, puternic marcată argotic: dacă lui Sîrbu îi interzice, ca un principiu fundamental în viaţă, „să mai facă pe «slugoiul în menagerie»” („Mingea de tenis”), lui Steinhardt îi pune în vedere să nu-l facă de rîs în timpul anchetei de la Securitate: „să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” (Jurnalul fericirii).
În ambele cazuri, studiile de ordin biografic, documentarist şi istoriografic (v., între altele, monografia Clarei Mareş, Zidul de sticlă, Curtea Veche, 2011, aflată în curs de reeditare la Editura Polirom, respectiv a lui George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009) vin să confirme verticalitatea morală a subiectului aflat în centrul cercetării. Ambii îşi asumă marginalitatea şi fac din ea un instrument fecund, un catalizator estetic şi o haină de camuflaj. Referinţa teoretică imediată, de istorie culturală, ar fi percepţia lui Virgil Nemoianu din A theory of the Secondary (1989). Dacă Sîrbu pozează într-un „bufon” al generaţiei sale, Steinhardt îşi asumă la rîndul său condiţia unui „Gavroche”, vizat de ironiile amicului său Constantin Noica, pentru a se fi interesat excesiv, nota filosoful, de „formele de amăgire” ale literaturii şi foiletonisticii.
Reflecţiile şi scenariile – hélas, întru totul avizate – ale celor doi privind refuzul delaţiunii, umorul şi metonimiile cu care ştiu să ocolească aspectele dramatice şi delicate ale reprezentării sînt memorabile. Faptele transpar pînă şi în această notaţie, de un comic amar, a lui Sîrbu: „Trebuind de fiecare dată să mint puţin, nu mai ştiu nici eu acum care e adevărul”. Comune celor doi sînt şi trainicele prietenii legate cu Sergiu Al-George sau cu Al. Paleologu, decizia revenirii în ţară după călătoriile în Occident, îngăduite în cele din urmă de regim cu scopul de a scăpa de ei, condamnarea, în general, a ipocriziei intelectual-occidentale de stînga, şi în particular a noii protipendade socialiste româneşti, care pare să aspire în secret la idealurile aristocraţiei de altădată. Recurentă la Sîrbu, ideea apare la Steinhardt mai puternic marcată în versiunea Manuscrisului de la Rohia (în principiu, varianta a doua a Jurnalului fericirii, rescrisă din memorie după prima confiscare).
Astfel încît întrebarea care se pune, în chip firesc, rămîne următoarea: cum se face că aceşti doi mari actori ai discursului subversiv-politic nu au reuşit să se cunoască, să-şi împărtăşească gîndurile, reflecţiile, revoltele? O posibilă explicaţie, pe care mi-a împărtăşit-o Clara Mareş, ar fi aceea că Securitatea a avut grijă ca această întîlnire să nu aibă loc. Ceea ce, dacă revedem şi conexăm concluziile cercetării lui Stelian Tănase din Anatomia mistificării (Humanitas, 1997), respectiv metafora cinematografică a insului încolţit şi „reflectat simultan într-o multitudine de ecrane”, din studiul mai sus citat al lui George Ardeleanu, se conturează ca o ipoteză tot mai probabilă.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte (în curs de apariţie): Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2026.
