Romanul modular al foamei şi sărăciei

● Alexandru Monciu-Sudinski, Rebarbor, ediţie de Goran Mrakić, studiu introductiv de Ion Manolescu, Editura Datagroup, 2026.

Sub genericul „Un autor dispărut. O operă recuperată”, colecţia „Balkan Express” a editurii timişorene Datagroup îşi propune să readucă în atenţia cititorilor prozele unui autor deopotrivă enigmatic, introvertit, rebel şi subversiv.

Imprevizibilul Alexandru Monciu-Sudinski (1944-1992), cel care, în vremuri de maximă represiune şi de teroare politică, spre finalul anilor ’50, la vîrsta de doar 13 ani, rupea şi apoi scuipa pe stradă un afiş electoral comunist. Şi care avea să fie exmatriculat, în urma denunţului unui profesor care s-a dovedit, vorba lui Steinhardt, mai zelos decît i se cerea. Licenţiat al Facultăţii de Filosofie (abia) în 1974, „păcălind cenzura şi derutînd critica de întîmpinare”, cum notează prefațatorul Ion Manolescu, după ce volumul de debut Rebarbor (1971) i-a fost imediat retras de pe piaţă şi dat la topit, se va afla şi în atenţia Securităţii. Face greva foamei în 1978, atunci cînd un camarad este reţinut abuziv de către autorităţi şi apoi internat în secţia de psihiatrie a spitalului închisorii Jilava.

Despre cît de gravă era această practică a regimului putem afla astăzi şi din studiul lui Constantin Vasilescu, cuprins în volumul Morfologia (ne)vinovăţiei. Alfabetul detenţiei feminine în comunism (Litera, 2022): pentru a muşamaliza abuzurile din anchete, Securitatea „îşi abandona victimele” într-un soi de penitenciare psihiatrice, „pe o perioadă nelimitată şi fără acte legale de deţinere”, întrucît abuzul psihiatric pare să fi devenit, notează Vasilescu, o veritabilă şi monstruoasă „politică de stat” în România comunistă. Impulsionat să plece din ţară chiar de către autorităţi (aşa cum s-a întîmplat şi cu alţi scriitori incomozi pentru regim, spre finalul anilor ’70), Monciu-Sudinski va părăsi România şi se va stabili, cu maximă discreţie, în Suedia, după care va dispărea treptat de pe radarul cultural.

Important de precizat: odată ales exilul, regimul va face dispărute din biblioteci şi celelalte două volume ale sale, Caractere (1973) şi Biografii comune (1974), dimpreună cu referinţele biografice, sporindu-i astfel enigma.

Conform propriilor declaraţii, colectivul editorial a încercat să clarifice statutul juridic al operei şi al autorului, consultînd studii academice, articole de presă, registre publice din Suedia și Danemarca și contactînd membri ai familiei. În ciuda acestor demersuri, drepturile de autor nu au putut fi stabilite cu certitudine. Gestul republicării este motivat şi de convingerea că literatura română nu își poate permite, totuşi, să dea uitării o voce originală şi subversivă a anilor ’70 şi că are datoria să încerce să mențină vie o operă care, în lipsa unor noi ediții, riscă să dispară complet din circuitul lecturii contemporane.

În scurtul cuvînt introductiv, coordonatorul colecţiei, scriitorul Goran Mrakić, are dreptate să constate caracterul atipic al scrierilor lui Monciu-Sudinski, mai ales pentru mediul şi pentru anii socialismului dictatorial, şi le justifică perenitatea printr-o formulă de o stranie actualitate sapienţială, inclusiv pentru mediul politic în care ne zbatem, ca naţie, de ani întregi: „Pînă-n momentul în care vom deveni capabili să găsim un scop mai înalt al existenţei noastre, absurdul va rămîne singura constantă care ne va puncta viaţa”.

Dacă, în materie de afiliere estetică şi genologică, Mrakić propune formula de „suprarealism balcanic”, în schimb, Ion Manolescu, autorul excelentului studiu introductiv şi un vechi cunoscător al textelor aflate în discuţie (vezi proiectul colectiv semnat în colaborare cu Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, volumul al doilea, Polirom, 2005), propune formula unui „fotorealism în proză”. Ceea ce, în contrast violent cu festivismul protocronist ceauşist, spune destul de multe şi surprinde realitatea crudă a vieţii de zi cu zi.

Kafka în Balcani

Personajele lui Monciu-Sudinski par să confirme diagnosticul pus de Eugen Negrici privind evoluţia anormală a literaturii române sub comunism, indiferent că vorbim de stalinismul dejist sau de naţionalismul ceauşist. Inclusiv „Caracterele” creionate vor fi, notează Manolescu, „inversul a ceea ce ne-am aştepta de la nişte «eroi comunişti»: muncitori beţivi, hoţi, bătăuşi, delatori sau pur şi simplu plaţi”, populînd „un paradis al incompetenţei şi al infracţiunii pe care nimeni nu se grăbeşte să-l tulbure”. Faptul reiese şi din mottourile ironice, alese pentru cele două părţi ale Rebarbor-ului, ambele din Cervantes. Primul, mai ales, se păstrează extrem de relevant: „Dormi tu, Sancho, spuse don Quijote, că de asta ai venit tu pe lume, ca să dormi...”.

Un Caragiale al socialismului, spune autorul studiului introductiv. Desigur, cu menţiunea că aveam deja unul: pe Ion D. Sîrbu, cel din Şoarecele B. şi alte povestiri, autorul splendidei bucăţi „Bivoliţele” (vezi ediţia îngrijită de Toma Velici şi Antonio Patraş, Polirom, 2024). Unul dintre textele cuprinse în Rebarbor şi scrise într-un spirit vădit kafkian este „Neputinţa”, unde Monciu-Sudinski urmăreşte, la fel ca Sîrbu, lupta neputincioasă a celui slab, a celui acuzat pe nedrept, a celui învins de birocraţia comunistă. Disperarea eroului apare amplificată pînă la delir, acuzînd lipsa acută a mijloacelor materiale.

Unele povestiri întrepătrund planurile şi amestecă registrele, aşa ca în „Vraf de bobine”, „Telex”, „Rebarbor” sau „Ce rămîne în urmă”. Autorul combină aici bruioane de proză poetică şi rudimente de gîndire ridicolă şi „caragializată” cu dicteul suprarealist, mizînd pe suspendarea parţială a punctuaţiei. Personajul-narator, răsfrînt uneori, experimental, în faldurile unei naraţiuni la persoana a treia, apare, la fel ca în romanele-puzzle, modulare, de mai tîrziu ale lui Bogdan Perţache (Visul canadian, 2023; Metec, 2025), în diferite postùri care favorizează cinismul comic, de factură levantină, şi mijloacele autoironiei.

Totuşi, în ciuda desenului vădit experimental al anumitor texte, tot cele care construiesc gradat suspansul şi care încheagă nuclee narative propriu-zise mi se par mai rezistente în timp. Bucăţi precum „Pas de vals”, „Vals” sau, mai ales, „Guliver”, probabil cel mai tulburător text al volumului, o replică fidelă, la nivel metonimic, a monstruozităţii, grotescului şi absurdului unui univers represiv. „Banc pentru Cezar” pare scris, la rîndu-i, după o reţetă kafkian-balcanică, iar „Ce rămîne în urmă” tratează discret tentaţia sinuciderii. În schimb, „Cu puşca prin cerul pustiu” sondează cu fineţe autoironică rolul erotic al livrescului, ca un vestigiu burghez, rătăcit într-o lume aplatizată, ştearsă.

Reliefate în modul cel mai nepatetic cu putinţă, foamea şi sărăcia rămîn temele centrale ale textelor. Despre personaje ştim destul de puţine lucruri. Ele ilustrează adesea mediul interlop şi underground, iar faptul că servesc, în fapt, unui mesaj social de protest devine, treptat, destul de transparent. În bucata „Disciplina”, în care de asemenea planurile se întrepătrund, la fel ca în teatrul ori în prozele de mai tîrziu ale lui Matei Vişniec (Omul pubelă ori Despre senzaţia de elasticitate atunci cînd păşim peste cadavre), arhetipul şi perspectiva torţionarului, respectiv a colaboraţionistului ajung să fie receptate, ca o deformare traumatică, drept forme de cvasi-normalitate într-o lume – în sine – adînc pervertită. La fel se întîmplă şi cu toxicitatea sau cu violenţele relaţiilor conjugale, care, pe fundalul acestui apocalips moral şi material, par să se dizolve în decor. În zgomotul de fond. În „rebarbor”.

Revoltă şi demistificare

Stilistica lui Monciu-Sudinski reprezintă încă un argument al actualităţii estetico-subversive a prozelor sale poeticizante: „carnea lor pîlpîie ca o firmă cu neon uitată aprinsă în plină zi” („Vraf de bobine”), „nasturii cenuşii ai privirii sale licăriră stins către mine” („Pas de vals”), „în crengile pomilor scheletici, primăvara foşneşte uscat, ca un ziar” („Ursul”), „dimineaţa are respiraţia de lapte a viţeilor, aerul este rece, trist-argintiu”, „faţa lui este impenetrabilă, o pleoapă închisă peste-o orbită de orb” („Banc pentru Cezar”). Iată pînă şi un Cărtărescu avant la lettre: „Bucureştiul semăna cu o piersică moale, cu zeama prelinsă; un fruct răscopt şi puţin putrezit”.

În completare, dimensiunea politică a textelor citate nu este cu nimic mai prejos. Aceste rînduri scrise în 1971 merită să figureze oricînd într-o antologie a demnităţii scriitorului român sub dictatura comunistă, mai ales că provin, fie şi în forma aceasta aproape sugrumată, dintr-un evident puseu de disperare, unul profund demistificator: „Pentru că moartea-i stupidă şi viaţa-i stupidă şi întîmplările sînt stupide şi atunci ce poţi vedea, altceva decît asta, lipsa de sens, cum poţi înţelege, găsi în spatele lucrurilor treaba de care vorbea tipa aceea: jertfă şi eroism? Nu-i eroism nici înverşunarea cu care oamenii crapă de frig şi sudează fierul sub cer, încrîncenarea cu care-şi smulg cizmele clefăind din nesfîrşitul noroi, şi poate-n timpul ăsta mai găsesc forţă să se toarne şi să se spioneze, nu-i eroism nici luatul chenzinei şi-apoi beţiile cu cîntece şi cu plîns, sfîrşite adeseori în bătăi cu scaune şi sticle grele de-un kil, încăierările-acelea turbate din care nu se ajunge decît la miliţie sau la spital”.

Revolta lui Monciu-Sudinski rămîne o revoltă cu stil, în marginea căreia s-au scris deja, în ultimii ani, cîteva studii comprehensive, amintite şi de către Ion Manolescu în prefaţa sa. Profilul său enigmatic continuă să suscite, însă, interesul şi imaginaţia cititorilor. Cît despre liniile kafkiene, uneori extrem de aluvionare, ale prozei româneşti extrem-contemporane, să menţionăm pentru moment bucăţile de flash fiction strînse de Alex Moldovan în Decuplări monstruoase (ART, 2025), respectiv microficţiunile lui Ovidiu Lorenz din Luaţi-mă drept un vis: povestiri în K. minor (Trei, 2026). Despre acestea, însă, cu altă ocazie.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2026.