● Cristian Preda, Ideologii şi ideologi în România contemporană, Editura Humanitas, 2025.
Contribuţie nodală la înţelegerea nu doar a erei de tranziţie româneşti, sub toate aspectele ei, ci şi a politicilor (implicit culturale) recente, cartea profesorului Preda ar fi meritat la noi o dezbatere serioasă şi multiple aprofundări, discuţii, intersectări. Nu s-a întîmplat pînă acum, după ştiinţa mea.
În prefaţa cărţii, autorul inspectează cîteva cadre româneşti propuse pentru noţiunea de „ideologie”, deschide mai multe uşi şi anunţă un stil ironic-detaşat, care va fi păstrat pe tot parcursul volumului. Era probabil stilul cel mai potrivit, pentru genul acesta de carte, după care uşor te poţi alege, în jungla media, cu cîteva procese pe rol (neîntemeiate, bineînţeles, dar, o ştim din Filantropica, viaţa e complexă şi are multe aspecte). Nu rezonez cu teza, menţionată via Samuel Huntington şi întărită de referinţa la Sorin Antohi, că războaiele culturale sînt cele care ar influenţa decisiv politica şi ideologia, iar nu viceversa. Aceasta într-un context al unei continue crize a studiilor umaniste, pentru care nu se găsesc niciodată soluţii, decît eventual prin alianţe impuse cu factorii politici şi ideologici, cu tot ceea ce decurge de acolo. O fi fost „dezlînată şi plicticoasă” teza ciocnirilor dintre „occidentalizanţi şi autohtonişti”, dar haideţi să privim din perspectiva extremei actualităţi: nu tot acolo am ajuns?
Multe dintre analizele profesorului Preda îi interesează, de fapt, cu precădere pe literaţi. Iar medalioanele construite aici, ale unor figuri publice, pornesc mereu de la cărţile acestora. În amintita prefaţă este survolată, de pildă, şi recenta sinteză de istorie a literaturii române contemporane semnată de Mihai Iovănel. Observaţiile politologului sînt îndreptăţite, mai ales atunci cînd sînt subliniate suprapunerile nefericite ale criticului literar cu „jargonul marxiştilor din anii ’40 şi ’50”, inclusiv plasarea, ca impact social-politic, a „moştenirii burghezo-moşiereşti” deasupra traumelor comunismului, schiţele maniheiste prin care citeşte „lumea în alb şi negru, fără urmă de griuri” etc. Nu împărtăşesc, însă, observaţia că „Iovănel nu pare să fi aflat că partidele de stînga au dominat anii ’90”, din moment ce, aşa cum tocmai sumarul prezentului tom o pune în relief, controversele reale privind miezul ideologic al unor partide autodeclarate de stînga – dar care funcţionează de fapt, la nivelul practicilor şi al discursului, mai degrabă la dreapta – nu au încetat pînă astăzi.
Era binevenită o minimală perspectivă cronologică asupra faptelor tranziţiei şi asupra mişcărilor în cîmp politic şi, poate şi mai mult, o demascare ceva mai eficientă a traseismelor şi a imposturilor politice şi morale care au marcat această perioadă. Mai ales că volumul de documentare şi întinderea în timp a şantierului acestui proiect par să fie impresionante: peste 30 de ani, conform declaraţiilor autorului. Cred că taxinomia propusă („radicalii de stînga” – „neocomuniştii” – „social-democraţii” – „feministele şi feminiştii” – „ecologiştii” – „avocaţii minorităţilor” – „intelectualii” – „liberalii” – „democrat-creştinii” – „libertarienii” – „conservatorii” – „naţionaliştii” – „neafiliaţii sau [cei] fără busolă”) suferă întrucîtva din cauza momentului cînd manuscrisul a fost depus la editură. La jumătatea anului 2024, puţini anticipau ce avea să trăiască electoratul pro-european în următorii doi ani.
Semne de întrebare ridică şi secţiunea denumită „Intelectualii”, ambiguu poziţionată: să fie vorba, deci, despre incapacitatea distingerii ferme a unui contur vădit ideologic, în cazul acestora? Ori e vorba de ezitările autorului în catalogarea lor? Tot de aici derivă şi cele cîteva – nu multe – erori de plasament: populistul, traseistul, extremistul, fariseicul (şi lista ar putea coborî şi în alte epitete, dar nu ne permite cadrul) politician Mihail Neamţu ajunge să împartă aceeaşi cameră cu... Ioan Stanomir, probabil figura cea mai demnă, verticală şi credibilă dintre actualii analişti politici. Şi totul sub semnul „conservatorismului”.
Dacă Preda şi-ar scrie astăzi cartea, atunci taxonomia avansată şi edificiul conceptual ar trebui să-şi mai înalţe o aripă. Şi anume extrema-dreapta. Aceasta plecînd de la premisa că rama „naţionalismului” nu este, totuşi, suficientă pentru a o îngloba, şi că mai există – sper! – pe lumea asta şi forme de naţionalism „luminat”.
Ironii fără acoperire
Cu privire la secţiunea „radicalilor de stînga”, Preda recunoaşte că este orientarea politică „cea mai influentă”, dar nu caută să explice fenomenul. Or, „transformarea oraşelor în marfă”, în contextul clădirilor retrocedate şi al indiferenţei statului faţă de cei evacuaţi ori oprimaţi, sau exploatarea prin muncă a femeilor ori a tinerilor (şi nu numai) sînt, totuşi, manifestări ale unor forme de neoliberalism. La fel de evidentă, pînă astăzi, din păcate, este hegemonia discursului naţionalist. Se poate vedea şi în sondaje, aşa că nici aici nu e momentul folosirii ironice a timpului perfect al condiţionalului-optativ.
Nu faptul că unele organizaţii feministe funcţionează sub denumiri „incomprehensibile” contează, ci combaterea autentică a unei viziuni sexiste şi patriarhale asupra lumii. Nu înţeleg, astfel, ce anume poate „stîrni zîmbete” din afirmaţia următoare, aparţinînd unei intelectuale angajate: „Oricum ne-am imagina lumea ideală că arată, trebuie să ne întrebăm: ce din ceea ce fac azi contribuie la asta şi ce nu?” (Veda Popovici). Şi nici de ce ar părea deplasate organizarea unui scurt „check-in emoţional” la locul de muncă sau dozarea efortului, într-o ţară în care avem toate şansele ca nici peste o sută de ani femeile să nu primească dreptul la un concediu menstrual, aşa cum se întîmplă în alte ţări. În ce sens ţin aceste forme de „controlul fericirii”? Mărcile ironice, în genul „mi ţi le exploatează”, ori analogia cu distopiile totalitare nu-şi găsesc justificare aici. Protejarea celor lipsiţi de mijloace sociale, combaterea risipei zilnice de hrană în scopul reciclării ei, mobilizarea în vederea oferirii unor mese gratuite nu au de ce să alimenteze astfel de accese de superioritate.
Autorul remarcă îndreptăţirea mai multor voci de stînga care avertizau, uneori cu disperare, asupra resurgenţei antisemitismului în România şi în ţările din Est, dar nu pare să admită caracterul în bună parte demagogic al unora dintre aşa-zişii noştri anticomunişti. Exagerările ludic-eseistic-anarhiste ale lui Bogdan Ghiu, Preda le citeşte, totuşi, fără prea multă subtilitate şi fără o minimală doză de umor. Nu e singura situaţie, în acest sens. Nu pare să acrediteze nici îndoielile – justificate sub aspect etic – cu privire la „intransigenţa anticomunistă postcomunistă”, diseminate mai ales în lecturile critice ale aşa-numitului Raport Tismăneanu.
Bagatelizată apare şi strădania unor universitari de a întemeia o stîngă alternativă, democratică şi pro-europeană în sens critic-reflexiv, sub sigla Demos. Paradoxul face să realizăm mai degrabă, de-a lungul numeroaselor conspecte şi studii de caz oferite aici, şi încheiate uneori ironic prin sugestia că subiecţii mai degrabă ar fi dat-o în bară, cîtă dreptate au avut unele voci de stînga, încă de pe versantul anilor ’80-’90. Un exemplu este Claude Karnoouh. Francezul denunţa impostura deopotrivă a comunismului şi a postcomunismului româneşti, cel din urmă fiind pătat iremediabil de neasumarea trecutului colaboraţionist al multor intelectuali (din acest punct de vedere, Preda va evidenţia, pe bună dreptate, excepţiile morale precum Alexandru Paleologu).
Binevenite sînt, în schimb, decriptările ideologice ale unor figuri de-a dreptul abjecte, plasate în secţiunea „neocomuniştilor” (v. Silviu Brucan). Sigur, spre finalul acestui capitol s-ar putea ca pe unii să-i surprindă includerea şi a unor istorici literari, precum Ştefan Cazimir (cunoscut drept specialist în Caragiale, dar devenit, în acelaşi timp, „umoristul de serviciu al FSN”) sau Eugen Simion, falsul apolitic, partizanul unui preşedinte criminal, pozînd în victimă şi în ins marginalizat în timp ce ocupa poziţii centrale în instituţiile Academiei sau ale Ministerului Educaţiei. Preda ar fi găsit, de fapt, şi alte argumente pentru o lectură criticistă a profilului acestui „lovinescian repudiat de Monica Lovinescu”, altminteri corect în linii mari, dacă ar fi avut la dispoziţie surse de documentare ceva mai consistente (ca, de exemplu, Pentru o nouă cultură critică românească, editori Alex Goldiş, Christian Moraru, Andrei Terian, Editura Tact, 2024), dar aceasta presupunînd că ar accepta (şi) o documentare de stînga.
În altă ordine de idei, a-i plasa în această secţiune şi pe unii precum Augustin Buzura sau Alexandru Racu mi se pare puţin cam pripit; la fel, a-l compara pe Alexandru Cistelecan cu Lenin, în virtutea faptului că, asemenea „revoluţionarului bolşevic”, ar apăra materialismul de pericolul reprezentat prin „boierii minţii” (după formula lansată de universitarul Sorin Adam Matei).
Vasile Ernu este privit drept „cel mai articulat şi radical” din acest grup: este unul dintre acele puncte în care Preda se înşală cu totul. Nici vorbă de aşa ceva, Ernu este prin excelenţă fluid, nostalgic şi mai degrabă alunecos sub aspect ideologic, departe de nucleul dur. Altfel, (re)citindu-i ideile antologate aici, tinzi mai degrabă să-i dai dreptate. E un „rechizitoriu” – dacă asta s-a dorit – totuşi ratat, cîtă vreme tocmai în societatea „Glamour-Gulag” am ajuns să trăim, cum scrie Ernu, în timp ce dreapta radicală a crescut pînă la nivelul anilor ’30 şi manipulează după propriul plac referinţele şi simbolurile religioase.
Parcurgerea conspectelor destul de anoste ale cărţilor şi ideilor lui Costi Rogozanu are totuşi meritul de a contribui la catalizarea propriei poziţionări ori demarcări a cititorului. Devine astfel lesne de înţeles unde poţi fi de acord cu Rogozanu (denunţarea idealizării interbelicului, descoperirea pesedismului ca formă de neoliberalism, semnalarea populismului persistent în cam toate partidele), şi unde nu (debitarea de arhisubtilitaţi interpretative unde nu e cazul, echivalarea mineriadelor drept forme de sancţionare a travestirii comuniştilor în anticomunişti, contestarea actualelor campanii anticorupţie, mistificarea anilor ’50 drept interval luminos al elanului muncitoresc, detectarea de idei fasciste – o teză susţinută şi de Florin Poenaru – în discursul Monicăi Lovinescu, luarea în răspăr a fobiei tradiţionale faţă de ruşi etc.).
Mi se pare, tocmai de aceea, că analiza criticistă a profilurilor unor Poenaru sau Dan Ungureanu este chiar prea „blîndă”. Doar intrînd zilele astea pe pagina de Facebook a acestuia din urmă, Preda ar culege o recoltă semnificativă de perle şi idioţenii.
Adrian Mureşan este critic literar şi lector de limba română la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2026 (în curs de apariţie).
Credit foto Cristian Preda: Wikimedia Commons
