În 325, la Niceea, în actualul Iznik din Turcia, se ținea primul sinod ecumenic al Bisericii creștine, care, pe atunci, mai era încă doar una. După cum îi spune și numele, ecumenic, sinodul de la Niceea întrunea reprezentanți ai comunităților creștine veniți din întreaga lume locuită (oikouméne) care, pe vremea aceea, corespundea mai mult sau mai puțin cu fruntariile Imperiului Roman. Deciziile luate de episcopi din toate colțurile imperiului, reunite în așa-numitele acte conciliare, trebuiau să fie recunoscute și aplicate universal la scara întregii Biserici. Singurul cu suficientă putere pentru a se face ascultat de multitudinea episcopilor deja învrăjbiți în dispute christologice era împăratul roman. În 325, împărat era Constantin cel Mare (306-337), care, prin Edictul de la Milano (312), acordase creștinismului statutul de religie licită și pusese capăt persecuțiilor ca politică de stat. Însă, proaspăt ieșiți din catacombe, creștinii și, mai ales, episcopii lor îi dădeau bătăi de cap împăratului. Constantin văzuse în monoteismul creștin corespondentul spiritual perfect pentru puterea terestră a împăratului roman. Însă, după cum împăratul nu a întîrziat să afle, monoteismul creștin avea nuanțe foarte diverse care începuseră, deja, să dea naștere unor instituții ecleziastice foarte diferite. De unde și decizia lui Constantin de a-i convoca pe toții episcopii lumii cunoscute într-un sinod sau conciliu menit să pună capăt tuturor disputelor christologice și să instaureze adevărata unitate creștină. Dar împăratul se înșela amarnic. Secole de-a rîndul, urmașii lui pe tronul imperiului au continuat să convoace episcopii la sinoade ecumenice, dovadă că unitatea creștinilor, doctrinară și ecleziastică, se dovedea imposibilă.
Crezul de la Niceea
Primul Sinod de la Niceea a reunit aproximativ trei sute de episcopi (318, după cele mai multe surse), majoritatea din partea răsăriteană a imperiului, acolo unde creștinismul era cel mai răspîndit, dar și unde disputele christologice erau mai aprinse. Episcopul Romei de la acea vreme, Silvestru, nu a asistat, dar a trimis delegați. Printre părinții conciliari s-au numărat: Alexandru al Alexandriei, Atanasie cel Mare (în 325, doar un diacon), Eustatie al Antiohiei, Macarie, episcopul Ierusalimului, și Nicolae, arhiepiscopul din Mira. Cauza imediată pentru convocarea sinodului a constituit-o popularitatea de care se bucurau învățăturile preotului Arie din Alexandria, convocat și el, împreună cu susținătorii săi, la Niceea. Doctrina lui Arie, condamnată ca erezie de sinod, privea natura divină a lui Iisus. Arie și susținătorii lui credeau că Iisus a fost creat de Dumnezeu Tatăl, avînd, prin urmare, un statut inferior. Principală misiune a sinodului a fost aceea de a declara această credință eretică și de a stabili ca învățătură ortodoxă consubstanțialitatea (homoousion) lui Iisus cu Dumnezeu Tatăl. Această credință o afirmă creștinii și astăzi atunci cînd recită Crezul de la Niceea și își mărturisesc credința că Fiul este „de o ființă cu Tatăl”. Arie a fost condamnat la exil în Illyricum, iar împăratul a dispus arderea cărților care îi răspîndeau învățăturile. De altfel, condamnarea lui Arie și dispunerea arderii cărților de către Constantin au ajuns să facă parte din iconografia standard de reprezentarea a primului Sinod de la Niceea. Ciclul celor Șapte Sinoade Ecumenice apare des în iconografia bisericilor bizantine, cu reprezentarea tipică a Niceea I portretizîndu-i pe părinții conciliari adunați în jurul împăratului aflat pe tron, iar, la picioarele lui, pe Arie prosternat primindu-și condamnarea. Exemplele sînt numeroase, dar unul tipic vine de la biserica mănăstirii Snagov (vezi foto). Celălalt moment punitiv semnificativ, Constantin dispunînd arderea scrierilor eretice, a ajuns să fie răspîndit mai ales prin tratatele de drept canonic, ale cărui baze au fost puse chiar de Actele Sinodului de la Niceea. Îi vedem astfel reprezentați pe Arie și pe susținătorii lui în celebrul compendiu de drept canonic produs în secolul al IX-lea în nordul Italiei și adăpostit astăzi de Biblioteca Capitolare Vercelli: Constantin pe tron, înconjurat de episcopi, se uită în jos la cum heretici ariani damnati (ereticii arieni condamnați) ard cărțile conținînd învățăturile heterodoxe.
Data Paștelui
Canoanele celor Șapte Sinoade Ecumenice sînt recunoscute atît de Biserica Catolică, cît și de cea Ortodoxă ca bază a credinței ortodoxe, adică a doctrinei pe care sinoadele au declarat-o corectă. Deciziile fundamentale ale sinoadelor ecumenice au venit, în majoritate, ca răspuns la diversele dispute christologice care au continuat să marcheze istoria Bisericii în primul mileniu. Dar una dintre deciziile mai puțin cunoscute adoptate de Niceea I a fost alegerea unei date comune pentru cea mai importantă sărbătoare a creștinilor, Paștele. Faptul că o astfel de decizie a fost necesară pentru a întări unitatea Bisericii arată că, în 325, deja existau mai multe metode de calculare a datei Paștelui. Sinodul de la Niceea a decis ca, la scara întregii Biserici, Paștele să se sărbătorească în prima duminică după prima lună plină a primăverii. Așadar, o sărbătoare mobilă care depinde de calcule astronomice. Principiul rămîne același și astăzi, însă, în cei mai mulți ani, Paștele ortodox și cel catolic se sărbătoresc la date diferite deoarece, în 1582, Roma a decis să urmeze calendarul gregorian, pe cînd Răsăritul încă mai calculează Paștele după calendarul iulian. În mod fericit, anul acesta, la jubileul de 1.700 de ani de la primul Sinod de la Niceea, data Paștelui coincide în cele două tradiții.
Unitatea și ortodoxia pe care Sinodul de la Niceea din 325 a căutat să le stabilească s-au dovedit fragile de-a lungul secolelor care au urmat. Și astăzi, creștinii caută unitatea. În acest scop, dacă sănătatea papei Francisc o va permite, episcopul Romei și Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu, ar trebui să se întîlnească în mai la Niceea, pentru a sărbători cel dintîi sinod ecumenic și unitatea credinței. Ca și în 325, și în 2025, unitatea și ortodoxia rămîn deziderate.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
