În pragul pătrunderii ştiinţei arabe în Occident şi înaintea traducerii Coranului, comandată de Petru Venerabilul după ce a vizitat mănăstirile clunisiene din Spania, Abelard scrie un Dialogus inter Philosophum, Iudaeum et Christianum prin care introduce trei personaje, fiecare cu felul său de a-l gîndi pe Dumnezeu şi de a-şi practica credinţa: diversa tamen fide et vita ipsi famulantes. Prin suita de întrebări puse iudaismului şi creştinismului din perspectiva unui filosof stoic, format la şcoala lui Cicero şi Seneca, Dialogul are ca temă esenţială raportul între legea naturală şi legile revelate, situîndu-se astfel pe planul unei literaturi a tensiunii fecunde, dar nu mai puţin dramatice, între raţiune şi credință în Evul Mediu. Deşi exista o tradiţie a dezbaterilor apologetice şi a schimburilor intelectuale între creştini şi evrei în secolul al XII-lea, personajele lui Abelard sînt mai degrabă produsul imaginaţiei autorului decît reflectarea raporturilor dintre comunităţile religioase din epocă. Totuşi, Dialogul constituie un moment semnificativ al istoriei reprezentării relaţiilor dintre monoteisme în cazul unui autor creştin medieval. Pe de altă parte, trebuie să spunem că nu am putea generaliza această reprezentare, care rămîne tipic abelardiană prin exigenţa sa de a proiecta dialogul religiilor doar pe terenul raţiunii şi de a le supune unei astfel de probe în numele Binelui suveran.
De fapt, Abelard nu propune în Dialogus o confruntare directă între religii, ci o comparaţie mediată a adecvării lor la exigenţele raţiunii sau la legea naturală. Terenul era deja pregătit de secole de teologie şi reflectă un fenomen propriu creştinismului, în care Rémi Brague vede o trecere de la „istorie” la „natură”. Contextul filosofic în care Abelard situează dialogul religiilor ca dialog al legilor este marcat nu numai de conceptul de lege, pe care îl împărtăşeşte atît cu vechii săi profesori, cît şi cu adversari redutabili ca Sfîntul Bernard – pentru care viaţa însăşi a lui Dumnezeu este o lege: legea iubirii (caritas), legea „eternă care creează şi guvernează universul” –, ci şi de centralitatea noţiunii de natură şi de raportul său cu raţiunea. Spre sfîrşitul vieţii lui Abelard, ştiinţa juridică medievală cunoaşte o reformă fundamentală prin contribuţia lui Grațian, care introduce legea naturală între legea divină şi legea umană, supunînd ceea ce intră în zona cutumelor umane unei analize din perspectiva naturii şi, deci, a raţiunii. Or, definirea credinţei în funcţie de cutumă sau de raţiune apare ca temă chiar în dialogul abelardian dintre filosof şi evreu. Filosoful este preocupat de condiția colectivă a faptului credinţei și de presiunea mediului cultural, după cum am spune astăzi, sau a comunității asupra celui care crede sau care poate crede altfel, nefiind prin aceasta mai puţin credincios. Este clar că, pentru filosof, criteriul credinţei nu poate fi „opinia comună a poporului”, ci adevărul accesibil raţiunii. Maturitatea actului de credinţă este probată prin capacitatea individului de a trece de la opinia moştenită, prin naştere, dar mai ales prin educaţie, la opţiunea întemeiată pe propria sa reflecţie. Doar exerciţiul raţiunii în ordinea convingerilor religioase ar putea evita intoleranţa, în care filosoful vede o „orbire”, o „trufie” sau un „abis de înşelăciune”. Dar pentru a înţelege despre ce raţiune este vorba, trebuie să amintim că autorul acestui Dialog este cel care îi scria Héloïsei că nu vrea să fie „un filosof care îl contrazice pe Pavel sau un Aristotel care îl contrazice pe Hristos”, şi avea să noteze în Comentariul său la Epistola către Romani că Dumnezeu s-a revelat păgînilor prin „darul raţiunii”, făcîndu-i să se cunoască pe ei înşişi şi dîndu-le o prefigurare a cunoaşterii Sfintei Treimi. Aşadar, pentru Abelard, raţiunea nu numai că nu se opune revelaţiei, ci, în ordinea providenţei, este o formă de revelaţie. Dialogul despre cele trei legi oferă astfel cadrul pledoariei pentru o nouă metodă în teologia latină, care nu a rămas fără efect asupra relaţiilor dintre monoteisme dacă ne gîndim, de pildă, la influenţa sa asupra exegezei iudaice medievale sau la impactul raționalității filosofice arabe asupra scolasticii pe cale de a se naşte.
(fragment adaptat din articolul „Abelard: legea naturală şi dialogul monoteismelor în secolul al XII-lea“, Doxologia – Cuvîntul Vieții, 2022)
