Manualul pentru lectura Apocalipsei (Enchiridion), în traducerea Dianei Marinescu, însoțit de studiul introductiv semnat de Dan Siserman, aduce în colecția Biblioteca medievală un autor care a avut o posteritate îndelungată și paradoxală: abatele Gioacchino din Fiore (cca 1135-1202). Marele teolog Henri de Lubac i-a consacrat o amplă cercetare istorică, iar interpretările filosofice ale lui Jacob Taubes, Karl Löwith, Eric Voegelin sau Gianni Vattimo, care identifică în opera sa opțiunea originară a secularizării eshatologiei creștine și a gîndirii radicale, l-au menținut într-o vizibilitate pe care nu o împarte cu mulți autori medievali. Edițiile critice, indicate în bibliografia volumului de față, și renașterea interesului academic față de curentele profetice și apocaliptice medievale, reflectată în studiile fundamentale publicate de Marjorie Reeves sau Bernard McGinn, au restituit profilul unei gîndiri teologico-istorice centrate pe interpretarea Apocalipsei.
Gioacchino din Fiore trăiește mistic și profetic mutațiile timpului său: tensiunile crescînde între papalitate și Imperiul germanic, schisma dintre „latini” și „greci”, cruciada, confruntarea cu islamul, conflictele Bisericii Catolice cu diferitele erezii medievale. Se convertește total după un pelerinaj la Ierusalim și invocă experiențe de iluminare care îi inspiră opera de interpretare a Scripturii, pentru care, de altfel, primește încurajarea și aprobarea autorității pontificale. Este consultat de papi în chestiuni politico-teologice delicate; are întîlniri cu mari figuri ale cruciadei, ca Richard Inimă de Leu, căruia îi explică simbolistica fiarei apocaliptice și îi împărtășește convingerea că Antihristul era deja născut; fondează propriul său ordin monastic, întrucît le considera pe toate celelalte tributare unei înțelegeri limitate a sensului istoriei. Gioacchino crede într-o progresivă revelare a tainei Treimii, însă originalitatea sa nu constă în pedagogia revelării etapizate, ci în viziunea asupra istoriei ca o succesiune de „stări” ale lumii, care trebuie să conducă spre o tot mai mare spiritualizare, pregătind o „împărăție a Duhului Sfînt”, o nouă ordine, întemeiată pe cunoașterea spirituală (intelligentia spiritualis), o depășire a medierii sacramentale definitorie în „starea” christică a istoriei. Hermeneutica gioacchimită este mult mai rafinată decît atît, după cum reiese din introducerea competentă și echilibrată a lui Dan Siserman, autor al unei teze de doctorat pe această temă, precum și din cercetarea exegezei figurative a cărei structură de corespondențe este pusă în lumină de studiul Florinei Hariga asupra manuscrisului latin 3822 de la Biblioteca Vaticana.
Manualul pentru lectura Apocalipsei poate fi cu adevărat pasionant pentru cei care caută să pătrundă logica milenarismelor sau pentru cei interesați de subtilitatea hermeneuticii medievale, mai ales în relație cu reprezentările simbolice. Acest nou volum al colecției Biblioteca medievală reușește să deschidă o cale de acces, cu mijloacele istorico-critice contemporane, spre intenția autentică a operei lui Gioacchino din Fiore: citirea istoriei prin cheile de interpretare scripturistice și viziunea plină de speranță a unei vîrste a „Bisericii spirituale”, mai degrabă decît propovăduirea unei radicale răsturnări a ordinii imanente. Gioacchino este, așa cum se poate vedea și în acest Manual, un om al timpului și al locului său: „latin” în raport cu „grecii” care, potrivit lui, au credințe și practici insuficient de spirituale, foarte prins în controversele teologice ale epocii și într-atît de occidental încît operează un transfer al marii confruntări apocaliptice dinspre Țara Sfîntă spre Roma, caput mundi... Viziunea sa asupra stării finale, desăvîrșite, de transparență comunitară sub înrîurirea Duhului Sfînt, reprezintă un moment al tensiunii între dimensiunea harismatico-monastică și cea instituțională a Bisericii, care străbate istoria creștinismului. Manualul pentru lectura Apocalipsei ne descoperă un spirit original pînă într-acolo încît să considere propria mănăstire ca pe un „Nazaret” al noii ordini spirituale și răspunde în cultura română, peste decenii, interesului auroral al lui Mircea Eliade pentru teologia abatelui calabrez.
