Se vorbește astăzi despre apocalipsă la tot pasul. Regimul Putin o proclamă în varianta ortodoxiei nucleare ruse. Ajutat de patriarhul Kiril, a decis deja în chestia „judecății de apoi”: adepții regimului vor fi în curînd cei mîntuiți, după ce vor termina cu diabolizata Europă (America lui Trump a fost scoasă de sub acuzație). Împotmoliți militar în Ucraina, rușii își amplifică crimele apocaliptice deversînd bombardamente peste civilii ucraineni. Călin Georgescu afirmă că „șansa României este înțelepciunea rusească”; călăuzit de ea, rezervă și românilor un rol de seamă în deznodămîntul lumii. Vicepreședintele Americii J.D. Vance „simte” că „Anticristul ar umbla printre noi” și că s-ar putea ca sfîrșitul umanității să fie aproape. Pune primejdia pe seama invaziei de Inteligență Artificială, susținînd totodată dezvoltarea centrelor ei de date (ca lider politic nu strică să simpatizeze cu toate tendințele, să fie bine cu îngrijorații și cu interesele companiilor de big data).
IA e cel mai recent agent al apocalipsei; cu ea, nu mai sînt îndoieli, a și fost prevăzută data finalului. „Omenirea ar putea dispărea pînă în anul 2100 din cauza utilizării malițioase a Inteligenței Artificiale sau a unui conflict nuclear, potrivit unei noi evaluări a riscurilor globale” (Știrile PRO TV, 11.10.2026). Am revizitat site-ul pe 17.10.2026 și am fost mulțumită să văd că știrea fusese reformulată astfel: „Utilizarea malefică a Inteligenței Artificiale este considerată o amenințare la adresa umanității pînă în 2100, alături de factori de sănătate, sociali și de mediu, potrivit unui raport al Comisiei Lancet”. (Totuși: să înțelegem că după 2100 omenirea scapă de pericol?)
E de spus că media contribuie la tonalitatea sumbră care e difuzată, pe diferite căi, în public. Ca să aibă audiență, adoptă cît mai des stridențe neliniștitoare. Că e prețul benzinei, că sînt manevrele politice, corupția, inflația, sănătatea, costul coșului zilnic, toate sînt anunțate pe un ton extrem, ca o fatalitate întunecată. „Apetitul pentru catastrofă”, despre care vorbea Andrei Pleșu, a devenit rețetă de succes în media. Rețelele de socializare, în ce le privește, fac mult mai mult: dau un spațiu unde ura, frustrarea, violența ating cote bezmetice. În această atmosferă, gîndirea cumpănită, soluțiile realiste, dialogul de bună-credință nu mai au șansă și audiență. Noroc cu bombardamentele ucrainene asupra centrelor de date rusești, aerul de pe rețele a devenit un pic mai puțin toxic.
Apocalipsa pe care ne-o servesc dictatori, mișcări populiste ultraconservatoare, scenarii conspiraționiste recurge la vocabularul religios. Merită să vedem cît de mult se deosebește ea de semnificația care i se dă în creștinism și, mai larg, în tradițiile monoteiste.
Apocalipsa (apocalypsis în greacă) înseamnă „dezvăluire”; în sens religios, e dezvăluirea unei realități de dincolo de veac, revelarea unei lumi străluminate de divin. „Apocalipticii” actuali nu ne dezvăluie nimic în afară de intenția lor de a ameți publicul credul. În varianta lor, dincolo de „sfîrșitul lumii” nu mai e nimic, orizontul se închide pentru umanitate. Cum de știu atît de bine finalul unei realități pe care nu ei au creat-o? Cum de s-au cocoțat atît de sus încît să vadă capătul umanității? Potrivit credinței, apocalipsa înseamnă, dimpotrivă, viziune larg deschisă către transcendență, cînd „cortina cerurilor” va fi trasă la o parte („iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul”, Apocalipsa 6, 14), iar oamenii vor privi către condiția lor ridicată în lumină. E trecere, pas al umanului către starea anunțată de Christos cînd a spus: „Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2).
Apocalipsa nu e un fenomen al veacului, așa cum îl propovăduiește propaganda conservator populistă. A o înfățișa ca moment, în timp, al stingerii umanității înseamnă să-i contrazici mesajul. În locul credinței și al speranței verticale, pseudo-apocalipsa urmărește să instaleze spaima, descurajarea, violența născută din teroare. E o variantă thriller de apocalipsă. Uitînd destinul total al ființei, ea închide omul într-un parcurs terestru finit și fără sens. Creativitatea omului, istoria, cultura, experiența acumulată de-a lungul veacurilor de umanitate îi contrazic elucubrațiile. E drept că, în tradițiile monoteiste, se vorbește – în limbaj simbolic – despre semne pregătitoare, despre mari tulburări cosmice și societale. Se vorbește despre Judecată. Dar semnele și Judecata nu au sens literal, nu țin de fantezia și formatul omului redus la veac. Ele semnifică tocmai un salt dincolo de condiția lui mundană. „Cînd vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre” (Luca, 21, 28).
Gîndirea religioasă a conceput în două feluri raportul între timp și apocalipsă. Unul dintre ele situează apocalipsa la sfîrșitul timpului, cînd el însuși va fi absorbit. E ca și cum lumea transfigurată nu ar putea să se dezvăluie decît după parcurgerea indefinită a orizontalei istoriei. E ca și cum Împărăția ar fi cumva dependentă de timp, ar fi capătul lui, anexa lui finală. Comunicarea cu zenitul divin ar trebui așadar aşteptată pînă la epuizarea istoriei, chiar dacă referința la Suprem îşi poate pune amprenta pe istorie şi social. Celălalt model se concentrează pe verticala care leagă umanul de Polul divin. În fiecare moment al timpului și al istoriei, omul stă sub radiația Prezenței divine: în fiecare clipă, omul poate fi sensibil și activ în raport cu ea. Iar în comunicarea cu această Prezență, omul iese din timp. Actul spiritual își are locul pe verticala unde ochiul interior al omului privește către adîncul lui Dumnezeu și e privit de El. Nikolai Berdiaev vorbea, în acest sens, despre o „etică eschatologică”: a lucra în spirit „introduce omul într-un alt ordin al ființei, afirmă veșnicul în viață” (Despre menirea omului). Pentru Berdiaev, a fi creator (în sens religios, dar și în cunoaștere, în artă, în relațiile interumane) înseamnă a fi prezent, a fi activ pe verticala transcendentă, a ieși din „banalitatea vieții” plane, a învinge strînsoarea ei. E o creativitate care deschide orizontul către dezvăluirea ultimă, care privește persoanele acestei lumi în destinul lor total. Nu le trunchiază traseul, reducîndu-l la un parcurs terestru obsedat de propriul sfîrșit în timp.
Cum arată, în fond, Judecata de Apoi în Evanghelie? Părintele André Scrima invoca locul Judecăţii din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat; unde n-ați știut să mă vedeți (unii îi spun: „Cînd ți-am dat să bei?”, alții întreabă: „Cînd nu ți-am slujit?”). „Judecata din urmă”, spunea André Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde El nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e incluziv; nimic nu rămîne în afara lui.”
Judecata ar privi, așadar, capacitatea de a vedea în fiecare om oglindirea modelului divin, ținta spre care tinde destinul total al fiecărei persoane. Nu are de a face cu sfîrșitul umanității.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
.jpg)
