Cititorii avizați s-au învățat să prețuiască titlurile din catalogul editurii greco-catolice Galaxia Gutenberg, de vreme ce au găsit în el crema gîndirii teologice occidentale (începînd cu operele lui Hans Urs von Balthasar și Henri de Lubac). Acum, casa editorială bazată la Tîrgu Lăpuș ne propune (în traducerea Patriciei Mihulecea) volumul pe care G.K. Chesterton l-a dedicat acum peste un secol (1923) sfîntului Francisc din Assisi. Inițial sceptic și chiar deprimat de nihilismul înconjurător, Chesterton (1874-1936) s-a convertit la catolicism devenind, alături de C.S. Lewis, un vioi și seducător apologet al creștinismului (inclusiv în faimoasele lui dezbateri cu G.B. Shaw, H.G. Wells și Bertrand Russell). Adept al distributismului (în care văd o primă expresie a subsidiarității creștin-democrate din anii postbelici), englezul nostru a polemizat degajat și angajat cu pozitivismul, determinismul și darwinismul social din Europa anilor 1920-1930, respingînd simultan socialismul fabian, imperialismul cinic predicat de Kipling sau estetica decadentă (ilustrată în arta prerafaelită sau în scrisul unui Oscar Wilde). Simplul fapt de a scrie într-o asemenea atmosferă seculară o viață a „jonglerului lui Dumnezeu” sau o biografie a patronului scolasticii – Thoma de Aquino – ne arată că inventatorul nuvelelor polițiste despre Părintele Brown (un anti-Sherlock Holmes) și-a urmat ideile sincer, tot așa cum și-a mărturisit credința fără complexe, deși se împotrivea ipso facto unui întreg bloc de certitudini dominante și oportuniste.
Și Wilde opera cu paradoxuri, însă ele funcționau – în teatru sau în singurul lui roman – ca spumoase vorbe de duh menite să șocheze urechea filistină și să încînte pedanții senzualității hedoniste. Paradoxul are, la Chesterton, o cu totul altă miză: el devine metodă de cunoaștere (adevărul însuși e paradoxal, pentru că realitatea depășește logica liniară). În definitiv, creștinismul e religia paradoxului întrupat, iar nebun nu e cel care și-a pierdut rațiunea, ci acela care a pierdut totul în afară de rațiune. Ca și C.S. Lewis, surprins de bucuria epifaniei, Chesterton e un romantic în plină revoltă față de fundăturile epistemice, morale și spirituale ale unei modernități industriale și plutocratice incapabilă să salveze sau măcar să explice taina umanității. Și totodată un om de fundamental bun-simț, care detestă iluzia, artificiul intelectual steril și tentația autodistrugerii.
Viața Sfîntului Francisc își propune să-l scoată pe cititorul modern din clișeul hagiografic pietist-naturalist și sentimental, redînd conținutul ascetic al lucrării misionare asumate de „Sărăcuțul lui Dumnezeu” (unde asceza implică și ascultarea față de Papă și de ierarhia eclezială). Recunosc că așa îl vedeam și eu pe Francisc: îmi spuneam că ordinul său monahal a amînat cu 250 de ani Reforma protestantă, fără să pricep că autenticul duh franciscan se opune revoluției. Mi se pare cu atît mai grăitoare selecția anecdotică practicată de Chesterton: el începe prin a ne aminti episodul militar-cavaleresc din prima tinerețe a eroului (care are deci stofă de luptător, nu de comerciant). Toate celelalte scene reținute în carte pentru a contura personalitatea lui Francisc – sărutul leprosului, vînzarea intempestivă a baloturilor de postav din prăvălia paternă, repararea bisericii ruinate, dezbrăcarea sub ochii episcopului – ne amintesc metafora obsedantă a textului: pentru a fi recuperată, lumea se cere văzută cu capul în jos, așa cum o vede acrobatul care merge în mîini. Da, omul lui Dumnezeu transfigurează romanul cavaleresc, sublimează ethos-ul deja eteric al trubadurilor provensali, dar nu cade în panteism, ci sărbătorește ceea ce G.K. Chesterton numește „sfîrșitul penitenței” prin care omul medieval expiase culpa antică a naturii divinizate. Adevărata Renaștere a început cu Dante, Giotto și Francisc, în Trecento, nu odată cu titanii neopăgîni din Quattrocento și Cinquecento (care mai degrabă i-au falsificat dinamica istorico-intelectuală). Nu-i de mirare și nici scandalos că elegantul nostru scriitor face din eroul său un alter ego. Cine a putut iubi vreodată pe altcineva fără să caute și un dram de autoîndreptățire?
.jpg)
