Recensămîntul populației din 2022 a arătat că în București s-au declarat de religie romano-catolică 17.669 de persoane, o minoritate infimă în raport cu majoritatea covîrșitoare a celor care s-au declarat de religie ortodoxă. Deoarece chestionarul pentru recenzare se referea la situația de la 1 decembrie 2021, nu am inclus între recenzați și pe cel mai nou romano-catolic al familiei, născut la sfîrșitul aceluiași an: fiica mea care astăzi a ajuns să meargă la grădiniță. Chiar dacă este în mod clar o argumentare pro domo sua, acest articol nu are ca obiect cotidianul minorităților religioase într-un oraș (și o țară) al cărui calendar de sărbători oficiale și peisaj urban sînt dominate de biserica majoritară, Biserica Ortodoxă Română. În schimb, scriu acest articol ca pe un imbold la discutarea rolului și locului religiei în sistemul educațional din România, mai ales în ciclul antepreșcolar (3 luni – 3 ani).
Confesionalizare la grădiniță
Prilejul anecdotic pentru scrierea acestui articol mi-a fost dat de o întîmplare de la grădinița fiicei mele, unde toții copiii, inclusiv cei care au ca și ea puțin peste 2 ani, au fost luați și duși la împărtășit la biserica din apropiere, cu explicația că „așa se face la sărbătoarea noastră”. Cu toate că mi-am declarat afilierea de la începutul articolului, reacția mea nu este atît cea a unui romano-catolic, ci aceea a unui părinte care s-a văzut pus în situația perplexă de a accepta ducerea la împărtășit pe post de activitate educativă. Precizez că fiica mea merge la o grădiniță privată și laică (neafiliată în mod oficial la nici un cult), a cărei taxă înghite o sumă considerabilă din venitul nostru lunar. De unde și surprinderea mea atunci cînd am primit un mesaj din partea administratorului grădiniței în care ni se comunica sec că a doua zi copiii vor fi duși la împărtășit.
Cu toate că am ales ca fiica mea să nu fie dusă cu ceilalți copiii la împărtășit, discuțiile ulterioare pe care le-am avut cu personalul grădiniței mi-au întărit nu doar impresia de profundă inadecvare a unor oameni care duc copiii la împărtășit doar pentru că ei înțeleg că „așa se face”, dar și a legislației precare cu privire la religie în grădinițe, care permite confesionalizarea copiilor chiar începînd din ciclul antepreșcolar. Mai mult, nici un reprezentant al grădiniței nu a reușit să îmi clarifice de ce copiii au fost duși la împărtășit în timpul programului, cînd se presupunea că acești antepreșcolari vor face ceea ce părinții lor îi plătesc pe educatori să facă, adică vor învăța ceva. Și nu, educația religioasă nu este între disciplinele care apar în curriculum-ul grădiniței sau un tip de activitate pentru care aș fi dispusă să plătesc personalul acestei unități. Evident, întrebarea fundamentală este: m-ar fi deranjat la fel de tare dacă copiii ar fi fost duși la împărtășit la o biserică romano-catolică (o premisă absurdă din mai multe motive, în primul rînd pentru că în această Biserică copiii nu se împărtășesc la 2 ani)? Cu siguranță! Fiecare părinte alege grădinița copilului pe baza unor criterii clare. Dacă vrei să îți dai copilul la o grădiniță afiliată la o anumită Biserică, ești liber să o faci. Dacă însă alegi o grădiniță neafiliată, este absolut imposibil să accepți ducerea la împărtășit pe post de activitate educativă. Practica din ce în ce mai des întîlnită a ducerii „cu clasa” la împărtășit (cu subspecia preotului care vine la grădiniță să împărtășească) duce la confesionalizarea copiilor și la crearea unor identități religioase distincte și adesea antagonice. Spre exemplu, răspunsul educatoarei la protestele mele a fost că așa se face la sărbătoarea „noastră”. De unde deduc că, în înțelegerea dumneaei, romano-catolicii nu ar celebra Paștele, care ar fi o sărbătoare exclusiv ortodoxă?!
Prevederile legale despre religie în sistemul de învățămînt
Din 2014, religia este disciplină opțională la toate nivelurile învățămîntului preuniversitar din România. Părinții care doresc să își înscrie copiii la opționalul de religie trebuie să depună o cerere în acest sens la începutul fiecărui nou ciclu educațional (primar, gimnazial, liceal). Statisticile arată că, în mod constant, părinții a aproximativ 10% din elevii care frecventează învățămîntul preuniversitar aleg să nu își înscrie copiii la opționalul de religie, chiar dacă astfel au parte de nenumărate bătăi de cap birocratice și practice: copiii lor riscă să aibă o medie mai mică fără nota de la religie care îi trage pe colegii lor în sus, școala are dificultăți să le găsească o clasă și un supraveghetor cu care să stea atunci cînd ceilalți sînt la ora de religie etc.
În ceea ce îi privește pe antepreșcolari, prevederile legislative care să reglementeze practicile religioase în incinta creșelor și grădinițelor par să lipsească. Legislatorul lasă la latitudinea educatorilor și îngrijitorilor activitățile extracurriculare, între care nu sînt însă listate ducerea la biserică sau participarea la un ritual religios. Totuși, legislația prevede solicitarea acordului părinților în scris pentru scoaterea copiilor sub 14 ani din unitatea de învățămînt pentru orice activitate extracurriculară. În cazul meu, acest acord nu a fost solicitat sau acordat. Pur și simplu, mi s-a comunicat ca un fait accompli, cu explicația că așa ar vrea majoritatea părinților. Cînd și cum s-a făcut această chestionare a părinților rămîne o necunoscută. Asta dacă nu considerăm un mesaj pe WhatsApp în care se anunță ducerea la împărtășit ca o notificare oficială.
De ce ar trebui să ne pese și cui servește această diatribă? Ar trebui să ne pese ce se întîmplă și cu educația antepreșcolarilor, inclusiv cu practicile religioase impuse de grădinițele cărora îi încredințăm spre educare, pentru că aici se pun bazele sensului lor comunitar. Aici învață să fie cu ceilalți, să se joace, să mănînce, să doarmă, adică pur și simplu să fie în comunitate. Această practică perturbă acest sens comunitar și îl alienează pe copilul de 2 ani rămas singur cu un supraveghetor în timp ce ceilalți se duc la împărtășit. Nici un părinte care nu a optat explicit pentru educația în sistem confesional nu o poate sancționa, cu toate că sărbătoarea „noastră” chiar este și a noastră.