.jpg)
Poate că nu există aforism mai faimos atribuit lui Malraux decît aceasta: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. El nu face parte doar dintr-un folclor pseudo-cultural, ci i-a pus probleme însuși pretinsului său autor, care a încercat în multe rînduri să-și convingă interlocutorii că nu a vorbit niciodată așa. Nici contemporanii și nici posteritatea nu i-au dat crezare. Au preferat să transmită o formulă aproximativă – dacă nu chiar complet falsă – drept o „profeție” menită să dea de gîndit. E drept că Malraux, agnostic declarat, însă trecut printr-o educație catolică, s-a referit în mai multe convorbiri, unele publice, altele cunoscute numai prin indiscreția prietenilor, la un posibil „eveniment spiritual la scală planetară”. În orice caz, reflecția sa pornea de la convingerea că „răspunsul la problema fundamentală a sensului vieții nu poate lua decît o formă religioasă”, după cum afirma într-o emisiune din seria La légende du siècle (1972). Într-o carte excelentă, Malraux devant le Christ (Desclée de Brouwer, 2024), François de Saint-Cheron, profesor la Sorbona, co-editor al operei complete în Pléiade, deschide toate pistele pentru a cunoaște această dimensiune a vieții unui autor care nu s-a impus conștiinței publice prin relația sa cu credința (pe care mărturisea că o pierduse în tinerețe), dar care a fost însoțit de-a lungul vieții de prietenii durabile cu preoți și intelectuali creștini.
Malraux, agnosticul, avea nu doar o politețe rafinată față de cei care, apropiați sau nu, își manifestau credința, ci și o pasiune ferventă pentru expresia vizuală a sacrului. Infinit mai cunoscut ca autor al Condiției umane sau ca fidel colaborator al Generalului De Gaulle, el a publicat totuși sute de pagini despre artă (nu doar europeană) și, mai cu seamă, seria La métamorphose des dieux – o grandioasă istorie a umanității din perspectiva creativității artistice. Dacă l-am redescoperi dinspre această operă scrisă cu o irezistibilă acuitate a privirii care desprinde în succesiunea formelor sacre o căutare neîntreruptă de sine a omului în relație cu ceea ce îl depășește, ar ieși la lumină o întreagă rețea de semnificații și de prezențe ale credinței creștine. Malraux îl admira pe Bernanos și se referea constant la romanele lui. Spre sfîrșitul vieții, întrebat de Plon cărui roman ar dori să-i scrie o prefață, avea să răspundă: Journal d’un curé de campagne (Jurnalul unui preot de țară)! Mauriac a fost de asemenea un interlocutor foarte prețuit, un confrate mai mare, care i-a recunoscut de la bun început geniul. Paginile cele mai interesante ale cărții lui François de Saint-Cheron dezvăluie arhipelagul de corespondență cu marii prieteni preoți din Rezistență, Jean Grosjean și Pierre Bockel, dar și constanta, neobosita admirație a lui Malraux pentru Ioan Evanghelistul, Francisc din Assisi, Jeanne d’Arc și Pascal. Părintelui Pierre Bockel îi scria: „Mi se pare indispensabil, în momentul în care obsesia politică a atins apogeul, să punem accentul pe apărarea părții de eternitate a omului (s. m.), fie că o considerăm sau nu legată de Revelație...”. Iar în Oglinda limburilor apare această notă retrospectivă: „Am cunoscut uneori preoți ai Credinței, adesea pe cei ai Speranței, dar mai ales pe cei ai Dragostei”. Doar atît și ar fi de ajuns pentru a intui profunzimea unei sensibilități pentru care problema transcendenței nu a încetat vreodată. Angelico Surchamp, monah al abației de la Pierre-qui-Vire, scria că „Malraux era un om locuit de o credință” și că fusese una dintre „marile întîlniri” ale vieții sale.
Unii vor prefera să vadă contradicțiile unei personalități egocentrice, alții antinomiile unei vieți deschise spre ceea ce nu putea accede: Malraux a fost cel care, vizitînd-o pe Elisabeth de Miribel, în preziua intrării ei în Ordinul carmelitan, i-a spus „să nu cuteze să se roage pentru el”, și tot el l-a rugat pe prietenul său preot să slujească liturghia pentru cei doi fii pe care i-a pierdut dramatic; Malraux, partizanul și combatantul antifascist în Spania, era fascinat de Chartres și considera că „sufletul Franței” era prezent acolo; în 1944, cînd credea că va fi executat, a cerut să recitească Evanghelia după Ioan, pentru ca, după decenii, să-și intituleze ultima scriere... Lazăr. Cartea lui François de Saint-Cheron încearcă să răspundă la întrebarea pe care De Gaulle însuși, care citise La métamorphose des dieux, i-o pusese intrigat: „De ce vorbiți ca și cum ați crede...?”.
