În perioada apostolică, prima etapă a elenismului creştin constă în utilizarea limbii grecești, pe care o găsim în scrierile Noului Testament – fapt care continuă în epoca post‑apostolică, deci în epoca aşa‑numiţilor Părinţi Apostolici. Acesta este sensul original al cuvîntului hellenismos. Problema limbii nu e deloc irelevantă. Odată cu limba greacă, o întreagă lume de concepte, categorii de gîndire, metafore moştenite şi conotaţii subtile pătrund în gîndirea creştină. O explicaţie evidentă pentru asimilarea rapidă a creştinismului de către comunităţile înconjurătoare încă de la prima generaţie a fost, desigur, (1) faptul că creştinismul era o mişcare evreiască, iar evreii erau elenizaţi din vremea lui Pavel – şi aceasta nu doar în diaspora evreiască, ci într‑o măsură considerabilă şi în Palestina însăşi; şi (2) faptul că tocmai această parte elenizată a poporului evreu a fost cea către care şi‑au îndreptat mai întîi atenţia misionarii creştini. Acea parte a comunităţii apostolilor din Ierusalim, care era numită „eleniştii” în capitolul 6 din Faptele Apostolilor, a fost cea care, după martiriul conducătorului lor, Ştefan, a fost împrăştiată în toată Palestina şi a dat startul activităţilor misionare ale următoarei generații. Ca şi Ştefan (Stephanos), toţi aveau nume greceşti autentice, cum ar fi Philippos, Nikanor, Prochoros, Timon, Parmenas, Nikolaos, şi proveneau, în mare parte, din familii evreieşti elenizate de cel puţin o generaţie sau mai mult. Numele noii secte, Christianoi, îşi are originea în oraşul grecesc Antiohia, unde aceşti evrei elenizaţi au identificat primul mare cîmp de activitate pentru misionarismul lor creştin. Limba greacă era vorbită în synagogai în tot cuprinsul Mediteranei – aşa cum ne‑o arată cu claritate exemplul lui Philon din Alexandria, care nu‑şi scria textele sale greceşti pentru un public de „neamuri” (gentiles), ci pentru conaţionalii săi evrei foarte educaţi. Nu ar fi putut apărea un mare număr de prozeliţi proveniţi din „neamuri” dacă ei nu ar fi fost în stare să înţeleagă limba vorbită în cadrul slujbelor evreieşti din sinagogile diasporei. Întreaga activitate misionară a lui Pavel s‑a bazat pe acest fapt. Discuţiile cu evreii pe care îi aborda în călătoriile sale şi cărora încerca să le aducă Evanghelia lui Hristos erau purtate în limba greacă şi se foloseau de toate subtilităţile manierei greceşti de argumentare logică. De regulă, ambele părţi se refereau la Vechiul Testament nu în originalul ebraic, ci în traducerea greacă (Septuaginta).
Dincolo de noua formă a Logia (colecţii de cuvinte ale lui Iisus) şi a Evangheliei, scriitorii creştini din epoca apostolică au folosit formele literare greceşti ale epistolei (după modelul filosofilor greci) şi ale „faptelor” (sau praxeis), adică faptele şi învăţăturile oamenilor înţelepţi sau faimoşi povestite de discipolii lor. Dezvoltarea ulterioară a unei literaturi creştine în epoca Părinţilor Apostolici, dezvoltare ce a urmat aceste linii directoare, a adăugat alte tipuri, cum ar fi didaché, apocalipsa şi predica. Aceasta din urmă a preluat forma diatribei şi a dialexis‑ului din cadrul filosofiei populare greceşti, filosofie ce încercase să‑i familiarizeze pe oamenii obişnuiţi cu învăţăturile cinicilor, ale stoicilor şi ale epicureicilor. Chiar şi martirologia fusese folosită de păgîni în Egipt, unde s‑a dezvoltat în timpul luptei religioase dintre egipteni şi evrei pe vremea apostolilor, înainte ca literatura martirologică creştină să‑şi facă apariţia. Trebuie să presupunem că au existat, în epoca elenistică, niște cărticele religioase folosite ca mijloc de propaganda fides a multor secte, deşi aceste producţii efemere nu au supravieţuit. [...] Acest tip de semi‑literatură includea cărţi cu aforisme etice, cum ar fi tratatul lui Democrit (scris în greaca clasică), părintele filosofiei atomiste, cu titlul Pacea minţii. Acesta începea prin a susţine: „Dacă vrei să te bucuri de pacea minţii, nu te implica în prea multe activităţi”. Cartea a fost faimoasă şi a fost studiată pe scară largă. Am fost uimit să găsesc acest precept transformat într‑un îndemn creştin în Păstorul lui Herma, sub următoarea formă: „Abţine‑te de la a te implica în multe activităţi şi nu vei rătăci vreodată drumul. Căci cei care se implică în multe acţiuni fac multe greşeli şi, prinşi fiind în diversele lor activităţi, nu‑l slujesc pe stăpînul lor”.
(fragment din Creștinismul timpuriu și paideia greacă, traducere de Bogdan Mincă, în curs de apariție la Editura Spandugino)
Credit foto: Wikimedia Commons
