Asemenea lui Socrate, Iisus Hristos nu a scris nimic (dacă exceptăm scena „scrierii” pe nisip, care ne arată că deprinsese cel puțin un alfabet). Amîndoi au fost condamnați de autoritățile unor cetăți ipocrite și temătoare. Din învățătura ambilor a derivat tradiția unor dialoguri care-și asumă scopul unei imitatio, pentru a suplini o absență. Platon a fost secretarul genial al unei tradiții elenice fixate pe convivialitatea „maieutică” (adevărul poate și trebuie „adus pe lume” prin exercițiu dialectic), așa cum „urmașii” lui Hristos, începînd cu evangheliștii, i-au prelungit prezența (după Înălțare) prin texte de mărturisire și prin „parabole” (mini-dialoguri sapiențiale). De fapt, literatura patristică a preluat ca atare tradiția greacă (ilustrată și de Xenofon, Antistene, Phaidon etc.) schimbînd protagoniștii, dar și decorul conceptual. A rămas doar libertatea cititorului de a parcurge dialogul pentru a stabili, prin arbitraj rațional, „cine” are dreptate. Platon se ascunde în spatele eroilor săi, așa cum evangheliștii și ulterior apologeții se disimulează îndărătul unor personaje cu aură alegorică, semnificativă în ordinea simbolică a celor descoperite „de sus”.
Autorii paleocreștini – urmați de marele Augustin de Hippona – au preluat uneori și ceva din varianta ciceroniană a dialogului filosofic, sugerînd tihna aristocratică din vilele rustice și melancolia ușor defetistă din scrisorile senecane către Lucillius. Descoperiți, bunăoară, ambianța din opera Sf. Iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon, sau Ocvatius, de Minucius Felix. Urcați apoi în secolul de aur, al IV-lea ca număr după Întrupare, la Grigorie de Nyssa și Metodiu din Olimp: nu veți găsi deosebiri radicale față de ulterioara Consolare a filosofiei datorată lui Boețiu. În Renaștere a renăscut și tiparul symposionic, regăsit cu brio de la Petrarca, Bruni, Poggio, Lorenzo Valla și Ficino pînă la Morus și Castiglione: logodna dintre sapientia și eloquentia vestește primăvara filosofiei (creștine) moderne.
Iată fundalul genealogic select pe care se profilează recentul volum al Ieromonahului Agapie Corbu, Dialoguri (Editura Sfîntul Nectarie, 2026, 207 p.). El cuprinde reluarea a două dialoguri deja publicate (Pierre Hadot la Sfîntul Munte, postfață la opusul Exerciții spirituale și filozofie antică, 2015) și Despre bătrînețe și moarte (apărut ințial în volumul colectiv „Cum (să) îmbătrînim”, Baroque Books & Arts, 2016). Dar piesa inedită, care ocupă două treimi din noua tipăritură a eruditului stareț de la schitul Bunavestire-Almaș, este suita de șapte convorbiri grupate sub titlul „Pelerinaj la Emaus”, un micro-tratat conversațional despre lectio divina, adică practica zilnică de a citi și medita Sfînta Scriptură, ca metodă de regăsire filocalică a rugăciunii inimii (după ce rațiunea și-a găsit o formă sau alta de transfigurare prin pocăință).
De ce Emaus? Pentru că pe acel drum de după Înviere, Iisus le tălmăcea ucenicilor „orbi” Scripturile, pregătindu-i pentru euharistica Lui recunoaștere, cu prilejul noii „cine” a Domnului, ca pregustare eshatologică. Cele șapte zile – înscenate chestertonian, cu accente demne de anchetele Părintelui Brown – sînt pasionante, pentru că dialogul dintre Agapie (discipol avansat) și „Părintele T.”, vatopedinul îmbunătățit, care nu-i decît alter ego-ul autorului real, se desfășoară alert, consistent, coerent, elevat, păstrînd totodată respirația umană, căldura chiliei ferite de intemperii și aroma cafelei athonite, servită pe măsuța-buturugă pe care stau, spre o revelatorie decapitare, tot soiul de tomuri savante, chemate să întărească spusele interlocutorilor.
Am degustat îndelung heptada hermeneutică despre lectio divina, savurînd dovada spirituală că adevărul ascezei înrădăcinate în tradiția patristică a Bisericii nedespărțite nu se demodează și nici nu rămîne apanajul monahilor, ci îmbrățișează poporul botezat, îndrumînd pe fiecare de la împrăștierea minții către focalizarea salutară asupra identificării graduale cu Dumnezeul făcut om. Călăuzirea Părintelui Agapie Corbu în practica citirii și meditării Scripturilor de la Geneză la Apocalipsă, luptînd cu plictisul (akedia) și asumînd cu necesitate postul digital, e sprijinită deopotrivă pe Părinții greci, latini & siriaci ai Bisericii universale, astfel încît demonstrația include duhul vizionar al poeticii mistice. Un regal duhovnicesc pe care-l recomand celor ce pot digera hrană tare și caută, cu frică și cutremur, mintea lui Hristos.
