Un filolog creștin mult prețuit de mine ca om și învățat scria pe contul său de FB că a fost nevoit să șteargă comentariul unui anume domn (chiar Ionescu îl chema...) din Ploiești, care se apucase să mă „înjure”. I se amintea aceluia că, pentru a dialoga, fie și polemic, e nevoie de simetria interlocutorilor și de civilitatea tonului. Normal că așa este. Însă ce mă face să vă relatez acest mini-incident ține de un comentariu la comentariu: o doamnă, de data aceasta, spunea că mă antipatizează (nu doar pe mine, ci și pe alți intelectuali, înșirați într-o listă) pentru că „dăm lecții Bisericii, în loc să învățăm de la ea”. Aici e punctul care merită, cred, o abordare un pic mai elaborată.
Biserica rămîne, fără îndoială, învățătoarea celor botezați. Odată ce ai primit taina de inițiere în creștinism și ai confirmat-o printr-o viață liturgic-sacramentală întreagă (frecventezi serviciul divin public, mărturisești Crezul niceo-constantinopolitan, te spovedești și împărtășești, după putință), se cheamă că accepți să faci ascultare față de Biserică. Această ascultare presupune disciplina consimțită de a citi Sf. Scriptură, de a te educa teologic și de a te familiariza cu istoria Bisericii, așa cum îți cere să ții cont de poruncile și sfaturile duhovnicului tău și să aperi religia lui Hristos în fața celor care – din orice motive – o denigrează. Și să cauți, desigur, o cît mai largă urmare a Învățătorului însuși, asumînd cu precădere iubirea iertătoare a semenilor tăi, fără a-l căuta pe „aproapele” doar în comunitatea ta eclezială, de vreme ce el sălășluiește în oricare om.
Lucruri de bun-simț spiritual, nimic mai mult! Face însă această postură filială din orice creștin doar o ființă docilă, programată pavlovian? Este mireanul „ideal” chiar o oaie necuvîntătoare? Nu prea... Pomenim mai curînd o „turmă cuvîntătoare”, în comuniunea dragostei față de Păstorul ei cel Bun, respectiv Acela care lasă totul și pleacă în căutarea oii pierdute, spre a o salva din orice pericol. A crede că ascultarea față de Biserică înseamnă orbire intelectuală și absolută complezență morală e o insultă față de antropologia creștină, care-l pune pe om în fruntea Creației și îi recunoaște, prin rațiune, atributele unei regale demnități.
A, că avem nu puțini preoți și ierarhi dornici să nu audă nici musca, respectiv să inhibe cu argumentele „autorității” orice critică la starea de fapt dintr-o Biserică locală supusă pînă ieri comunismului și slab adaptată azi la democrație, mi se pare ceva pe cît de vizibil, pe atît de nepotrivit cu duhul incluziv, alert și exigent al Evangheliei. Ideea că „cine nu-i cu noi” – așa cum sîntem și orice am face – e fatalmente „împotriva noastră” e mai curînd maxima regimurilor totalitare decît emblema unui creștinism aplicat vieții sociale. Pînă și ectenia prin care îl rugăm pe Dumnezeu ca episcopul locului să învețe drept cuvîntul adevărului ne arată că această pretenție nu e niciodată subînțelească în realizarea ei.
Iată însă că, printr-un context politic „favorabil”, s-a ajuns la o puzderie de laici ortodocși care socotesc că a critica erezia filetismului (singura la care m-am referit, bunăoară, în peste 40 de ani de scrieri consacrate faptului religios și Ortodoxiei) înseamnă a „nu asculta” Biserica. Nu îndrăznesc, firește, să mă compar în vreun fel cu Sf. Maxim Mărturisitorul, dar nici nu pot uita că istoria Bisericii a comportat varii rătăciri colective sub girul unor ierarhii punctual deviante. Și că e de fapt datoria creștinului responsabil și iubitor de Biserică să nu tacă prostește și să nu aplaude conformist atunci cînd, din profane impulsuri, atmosfera dreptei credințe e intoxicată cu ideologii radicale.
Așa e: cel ce practică virtutea creștinească a „parrhesiei” se abonează la răgetele unor talibani și anatemele unor fundamentaliști semidocți, așa cum se simte ocolit de mai-marii Bisericii, dacă nu chiar ostracizat. E foarte trist să simți asta atît de des încît nu mai poate fi vorba de un accident sau de o impresie. Și totuși, nu prea poți proceda altfel, tocmai pentru că ai asimilat inteligent ceea ce Biserica însăși te-a învățat odinioară. N-ar fi nici pe departe singurul paradox din orice viață scutită de resentiment și falsă conștiință. Nu sîntem aici pentru a fi aplaudați și acoperiți cu decorații. E suficient să recitești zisele patericale despre laudele omenești ca să scapi de tentația complexului de persecuție...
