La început de martie, preşedintele Nicuşor Dan a răspuns jurnaliştilor că România nu ar fi interesată de oferta Franţei de a-şi extinde, inclusiv asupra noastră, protecţia nucleară. „România ca toate țările NATO sînt sub umbrela nucleară NATO oferită de SUA.” Aşa că nu ar avea rost să o dublăm. „Şi mă opresc aici”, a răspuns dl Dan. Ciudat lucru! Preşedintele Dan n-a refuzat să se ducă la Washington pentru a asista la dublarea ONU cu un „Consiliu pentru pace”, alcătuire nebuloasă, cvasi-personală a lui Trump. Şi mai ciudată e graba de a evita un proiect de care state ca Polonia, Germania şi ţări scandinave s-au declarat interesate. Oare ţara noastră e aşa de blindată contra unei posibile agresiuni ruseşti, că nu mai are nevoie de protecţie suplimentară? Decizia României de a găzdui avioane americane auxiliare i-a adus un plus de securitate temporară şi mulţumirile lui Trump, dar el e imprevizibil şi confuz, s-a supărat pe europeni că n-au dat fuga la strîmtoare, după ce, de luni de zile, le tot spunea să cam vadă singuri de NATO. Apoi: nu ar creşte, oare, profilul european al României dacă ea ar participa, alături de ţări însemnate, la apărarea proprie şi la cea a Uniunii?
O intervenţie de bun-simţ democratic a avut, printre alţii, dl Dorin Toma, fost șef al Comandamentului Diviziei Multinaţionale Sud-Est a NATO. El se întreba cum de o temă atît de importantă pentru cetăţenii ţării e evacuată fără o informare a publicului, fără o dezbatere dusă cu argumente solide, aşa cum are loc în ţările menţionate mai sus. „În schimb, în România”, spunea el, „nu are loc nici o dezbatere, fiind anunțați că subiectul nu se află printre preocupările responsabililor care coordonează securitatea și apărarea națională. Atunci cînd decizii de o asemenea magnitudine sînt comunicate sec, ca un «fapt împlinit», se creează un vid informațional. Acesta poate fi umplut de speculații sau, mai grav, poate lăsa societatea nepregătită pentru schimbări bruște de paradigmă geopolitică” (HotNews, 7.03.2026).
În ce măsură mai sînt românii cetăţeni, participanţi la hotărîri majore privind condiţia ţării, dacă lucrurile se fac peste capul lor? În ce măsură funcţionează, în acest caz, democraţia liberală, după un vot cîştigat cu greu în favoarea ei? Într-o problemă vitală pentru securitatea ţării, pare că cetăţenii sînt trataţi ca nişte „neînsemnaţi”, ca „entitate neglijabilă”, instanţele care au datoria să îi cheme la o examinare bine informată îi trec totalmente cu vederea. E un semn de alertă privind apărarea ţării, dar şi democraţia.
A decide în cerc închis, fără păs pentru dialog public, în probleme majore: asta se întîmplă în state marionetă, manevrate de corupţie, sau în teocraţii ca aceea din Iran, sau în regimuri cu lideri ameţiţi de fantasme mesianice, precum Putin şi Trump. Gardienii Revoluţiei, Putin, Trump nu au nevoie de părerea democratic exprimată, pretind că-l au pe Dumnezeu îndrumător, că îi fac voia pe pămînt. Dar Dumnezeu nu se comportă cum se comportă ei. Nici pe departe, oricîtă ideologie religioasă ar folosi aceştia.
Lui Dumnezeu nu i se potrivesc categoriile de putere opresivă, stăpînire, dictatură, nu lucrează prin constrîngere. În creatura sa, Dumnezeu nu caută un „supus”, un subiect la discreţia atotputerii Sale, fără voce înaintea Lui. Dumnezeu însetează după un interlocutor. Îl alcătuieşte pe om din libertate, astfel încît dialogul între cei doi să poată avea loc, să se petreacă între două libertăţi. Nu e toată Biblia dialog încordat, plin de pasiune, între Creator şi creatură? Avraam, „părintele credinţei” – în episodul distrugerii Sodomei (Facerea 18, 23-33) – şi Moise – în episodul viţelului de aur (Ieşirea 32, 32) – pot pleda liber în faţa Domnului, pot negocia cu El, îi pot cîştiga încuviinţarea în privinţa destinului comunităţii. Iov, care strigă patetic după răspunsul Celui preaînalt e mai preţuit de Dumnezeu decît sînt prietenii săi; adepţi ai unui raport conformist de supunere, ei văd în Dumnezeu un autocrat, pe care n-ai dreptul să-l stînjeneşti cu întrebări. Dar Dumnezeu nu prizează autocraţia, caută un partener, a cărui libertate în cercetare, în setea de întîlnire să-l facă demn de El.
Christos aduce divinul şi umanul într-o intimitate strînsă, îi uneşte în propria lui statură. Cere omului o creativitate care să răspundă creativităţii Lui. În parabola semănătorului, în parabola talanţilor, Christos aşteaptă sporirea darului său, inteligenţă şi productivitate spirituală. În parabola talanţilor, cei trei interlocutori ai Săi sînt numiţi „slugi”. Dar ce fel de slugi sînt aceştia? Cei care au multiplicat talanţii au parte, în final, de „intrarea în bucuria Domnului”, de intimitatea cu El, nu de condiţia marginală a slugii. Cel care îl vede ca „stăpîn aspru”, ca „profitor” nedrept, acela nu sesizează calitatea christică, îl judecă pe Donator după categoria brută a puterii represive, el însuşi se pune în condiţia slugii.
În Biblie, în Evanghelii, termenul „slugă” nu e de înţeles în sens sociologic, ci în sens metafizic. Desemnează condiţia umanului întemeiat de o instanţă transcendentă. A recunoaşte autoritatea acestei instanţe nu ţine de supunere „slugarnică”, ci de situarea în raport cu Autorul realului. „Autoritatea”, spunea Andrei Pleşu în Parabolele lui Iisus, e o autoritate pe care o alegi, recunoscînd-o ca îndreptăţită, „căreia îi răspunzi, căreia îi faci credit”. E un raport între două entităţi libere. Cei care văd în Dumnezeu un stăpîn în sens sociologic nu îi recunosc autoritatea, îl coboară la condiţia unui şef terestru şi încearcă să-i preia puterea în folosul lor. Or, dorinţa divinului, strădania Lui e să înalţe „sluga”, în sensul ei metafizic, la condiţia de partener, de prieten. „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpînul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15, 15). „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi”, îndeamnă Sf. Pavel (Galateni 5, 1).
E o dovadă de cecitate spirituală faptul că astăzi pe scena lumii precumpănesc mişcările religioase puse în slujba nelibertăţii, a regimurilor represive. Extremismul religios şi extremismul politic se îmbină astăzi pentru a submina libertatea persoanei. Se unesc pentru a discredita dialogul, în comunitate, al persoanelor libere.
Asemenea mişcări pot folosi chiar termeni vecini cu cel de „libertate”, dar numai cu scopul de a o anemia. „Suveranismul” e un exemplu. Apelînd din abundenţă la vocabularul creştin, suveraniştii români militează pentru ieşirea din spaţiul democraţiei liberale, sînt antieuropeni şi anti-NATO. Cum ştim, suveranismul lor ne-ar lăsa nu „suverani”, ci izolaţi, expuşi fără apărare influenţei Rusiei lui Putin. În numele creştinismului, ne-ar preda unui regim al nelibertăţii.
*
Dacă am avea obişnuinţa dezbaterii conduse cu argumente solide, poziţia publică faţă de Ucraina ar fi mai lucidă, ponderea celor care socotesc că Rusia e vinovată de război nu ar fi scăzut de la 71% (mai 2022) la 55% (februarie 2026), conform unui sondaj INSCOP. Colaborarea României şi Ucrainei, întărită de întîlnirea celor doi preşedinţi, ar fi mai productivă, mai asumată.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
