Îmi amintesc cum în 2003, cînd a fost sărbătorit centenarul nașterii celui pe care astăzi Biserica îl cinstește ca pe Sfîntul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (1903-1993), printre intervențiile celor care fuseseră invitați să vorbească în acel cadru – de care se ocupase direct pictorul și editorul Sorin Dumitrescu (1946-2024) – a fost și cea în care s-a propus, pentru prima dată, cred, tratarea notelor la traducerea Filocaliei ca o operă în sine, meritînd să fie studiată și antologată distinct. O astfel de pledoarie a făcut atunci H.-R. Patapievici și efectele nu s-au lăsat așteptate. Filocalia, pe care părintele Stăniloae nu doar a tradus-o și comentat-o, ci a și amplificat-o față de originalul grecesc, reprezintă fără îndoială lucrarea sa cea mai receptată în viața spirituală și unul dintre argumentele sfințeniei recunoscute de Biserică.
Dar părintele Stăniloae a integrat acest dar oferit căutătorilor de Dumnezeu într-o operă în care mulți au văzut, încă din timpul vieții sale, o formă înnoită și aprofundată a învățăturii de credință. Cine răsfoiește măcar paginile Teologiei Dogmatice Ortodoxe sau ale Chipului nemuritor al lui Dumnezeu sau ale Asceticii și misticii ortodoxe nu poate să nu realizeze că se află în fața unui efort care n-are nimic comun cu repetarea învățăturii de credință prin formule gata făcute. E în stilul său o continuă adîncire, o încercare mereu reluată de a găsi expresia înțelesurilor care nu se vor epuiza niciodată. Și mai este ceva care distinge opera sa în mod eminent: un dialog niciodată întrerupt cu gîndirea modernă, cu autorii care i-au permis să dezvolte o teologie personalistă. Din acest motiv, cartea domnului Ciprian Costin Apintiliesei, doctor al Universității din Strasbourg, Structura ontologic-comunională a persoanei. O analiză a surselor teologice și filosofice ale părintelui Dumitru Stăniloae (Basilica, 2024, 551 p.) reprezintă o contribuție esențială pentru înțelegerea dinamicii interne și a originalității acestei teologii.
Fiind traducerea unei teze de doctorat, încununată cu două premii – al „Societății prietenilor universităților Academiei din Strasbourg” și al Academiei Române –, această monografie comportă o dimensiune sistematic-introductivă în opera tuturor autorilor-sursă, care îi va ajuta pe cei mai puțin familiarizați, integrînd-o însă într-un demers pertinent și curajos de reconstrucție a laboratorului unei gîndiri. Serghei Bulgakov, Vladimir Lossky, Emil Brunner, Boris Vîșeslavțev, de partea surselor teologice moderne, iar N. Berdiaev și Ferdinand Ebner, de partea celor filosofice, contribuie rînd pe rînd la definirea „curții interioare” a teologiei persoanei, cu cei doi „poli” ai săi, ontologic și comunional – miezul întregii opere a părintelui Stăniloae. Îndeobște caracterizată de specialiști ca fiind o „sinteză neopatristică”, adică o reîntoarcere la Părinții Bisericii, această operă a fost prea puțin tratată din perspectiva relației pe care ea însăși o asumă cu filosofia și teologia secolului al XX-lea.
Prin urmare, domnul Ciprian Costin Apintiliesei, dezvoltînd cîteva intuiții fundamentale formulate, de pildă, de Andrew Louth sau de diac. Ioan I. Ică jr., ne propune o excepțională cartografie a personalismului ortodox al părintelui Stăniloae. Grație unor analize minuțioase, cartea sa ne face să vedem cum îi citea părintele Stăniloae pe acești autori, ce a preluat de la ei și ce a schimbat de-a lungul anilor în interpretarea pe care le-a dat-o, dar, mai ales, cum filtra ideile lor, transformîndu-le în reale instrumente hermeneutice de sondare a patristicii răsăritene, în special a Sfinților Maxim Mărturisitorul și Grigorie Palama. Astfel, realizăm rolul gîndirii părintelui Bulgakov despre „sobornicitatea eului”, de pildă, dar și al definirii de către Berdiaev a persoanei ca libertate față de natură, sau al relației eu-tu, așa cum apare ea la Brunner și în filosofia dialogică a lui Ebner. Monografia pune în lumină cu exemplară onestitate și competență anvergura reflexivă a părintelui Stăniloae și totodată fecunditatea genealogiei sale intelectuale.
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor, vol. I: 125-1486 (Editura Spandugino – Zeta Books, 2025)
