În amintirea lui Marin Gherasim

O carte-album alcătuită de Alexandru Davidian și publicată în 2019 îmi prilejuiește evocarea pictorului Marin Gherasim, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc deja șapte ani.

O carte-album alcătuită de Alexandru Davidian și publicată în 2019 îmi prilejuiește evocarea pictorului Marin Gherasim, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc deja șapte ani. Răsfoind acest volum cuprinzător, în care se regăsesc documente de arhivă, mărturii ale prietenilor, notații ale pictorului și, mai ales, un decupaj sugestiv al itinerariului său artistic, ai dintr-o dată sub ochi o călătorie formatoare, orientată progresiv spre contemplarea creației divine prin structuri arhetipale. Pentru a înțelege opera lui Marin Gherasim, care și-a însoțit căutările cu reflecția asupra lor, cartea lui Alexandru Davidian reconstituie parcursul biografic prin configurarea unor lieux de mémoire: de la spațiile ocrotitoare ale copilăriei la atmosfera atelierului. Îmi amintesc și eu acel atelier și, mai cu seamă, sentimentul de a fi pătruns într-un univers ale cărui hierofanii contrastau cu lipsa de solemnitate aparentă a locului. Era o tensiune între umanitatea domoală a acelei alveole și seriile sacrale de tronuri, de porți, de abside, de bolți și de potire.

Întîlnirea mea cu Marin Gherasim s-a petrecut cînd maestrul pregătea expoziția Reconstrucția absidei și convorbirile noastre au fost inevitabil absorbite de marea temă a memoriei care îi irigă opera din ciclurile sale de maturitate și de senectute. Dincolo de rănile istorice la care picturile din această serie trimiteau simbolic, dar și prin corespondențe fotografice, rămîne forța evocatoare a lumii pe care Marin Gherasim a plăsmuit-o alegînd să contemple supreme forme hieratice și înveșmîntîndu-le într-o densă mantie cromatică. Pictura devine mărturie și transfigurare, dar nu trece în străvezime de rouă și lumină, ci poartă în ascensiunea ei urmele prezenței din această lume. În succesiunea absidelor – domuri împunse de sulița istoriei – avem o meditație fără sfîrșit asupra Întrupării și a speranței pe care a sădit-o printre oameni: speranța de neclintit din jertfa martirilor, speranța-așteptare a izbăvirii, speranța-încredere în Viața mai puternică decît moartea.

Istoricii și criticii de artă, colegii de generație sau cei care i-au urmat au cu siguranță instrumentele potrivite pentru a evalua această operă în dinamica ei internă și în contextele sale. Pentru mine, ea are relieful unui testament spiritual, care nu este în primul rînd al pictorului, cît al relației sale cu tradiția și al potențialului artei contemporane de a restaura raportul cu sacrul. De pildă, o lucrare numită chiar Testament (2009) se înfățișează unei priviri contemplative ca un grandios relicvariu universal. În el sînt ordonate – aidoma unor porți care se potențează reciproc – simbolurile mîntuirii, ale inițierii și desăvîrșirii: fîntîna-baptisteriu, cămașa-pomelnic, bolta cruciformă, potirul și cartea revelației totale. Sînt multe dintre elementele polipticului Scara I-II (1993-1994), dar într-o ordonare mai pură, mai esențializată. Unde este artistul în toată această panoplie hieratică, transparentă pentru cei care-i împărtășesc căutarea și calea, însă opacă pentru alții, ca un cifru enigmatic a cărui cheie s-a pierdut? O mărturie aleasă de Alexandru Davidian, cu afectuoasă grijă, în deschiderea volumului său ne face prezentă viața care a constituit solul fertil al operei:

„Întotdeauna am simțit nevoia unei anume pregătiri interioare pentru a mă apropia de pictură, pentru a o face. Cînd nu am această pregătire, amîn întîlnirea cu ea, amîn momentul începerii lucrului meu. De fapt, este vorba de un ritual al luării ei în posesie. Copil fiind, mergeam să văd pictura murală din Bucovina natală. La început erau spinările de deal cu brazii verzi-negri. Drumul. Apoi era Poarta. Poarta care mă introducea într-un alt spațiu decît cel obișnuit. Trebuie să fii pregătit să treci pe sub aceste porți. Deodată mă aflam față în față cu splendoarea policromă. [...] Unde este exaltarea, unde sînt căderile, unde este tandrețea, unde sînt fericirea și beatitudinea, unde este drama mea? [...] Și totuși pictura mi-a dat șansa rară să exteriorizez zone, sensuri incomunicabile altfel. [...] Ca unică mărturie a mea despre lume, ca mărturie a trecerii mele prin lume”.      

 

Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).

Share


Fantezii

Fantezii