I-am descoperit pe Părinții Bisericii încă din adolescență. Gîndirea lor a început să mă atragă tocmai pentru că ilustra o philosophia Christi. Nu o vedeam decît ca pe versiunea creștină a patrimoniului conceptual greco-roman. O teologie naturală, transfigurată prin învățătura divină și economia mîntuitoare a Cuvîntului întrupat. Studiile de Teologie mi-au permis consolidarea acestei pasiuni. Curios: într-o societate comunistă, ruptă de lumea reală și zidită în mitologia ateist-științifică, accesul unui tînăr „rebel” la fructul oprit al Europei tradiționale nu era de fapt îngrădit: era suficient să accepți limitarea unei nișe, să intri în sfera mărginașă a unei Biserici exilate. Așa se face că, odată „îmbisericit” (sub oblăduirea pe atunci arhimandritului Bartolomeu Valeriu Anania), am reușit să public în revistele Patriarhiei primele mele studii și cercetări din zona patrologiei și să devin (cu o precocitate neconfirmată, vai, prin consecvența ulterioară) membru al Asociației Internaționale de Studii Patristice, bazată la Paris și cu congrese organizate, odată la patru ani, numai la Oxford.
Cine a repetat, chiar și după 1989, acest parcurs de seducție intelectuală e sigur fascinat de Sf. Grigorie de Nyssa, pentru că în el se adună exemplar metafizica de tip neoplatonic, înțelegerea erudită a Sfintei Scripturi, cultura generală a unui savant tardo-antic și elocința celei mai elevate moșteniri attice. A fost acest fiu al veacului de aur patristic atît de subtil, de harnic și ingenios, dar mai ales de convingător la nivel logic și psihologic încît oricine-l descoperă îl simte ca pe un contemporan deopotrivă legitim și de folos. Cînd vezi retrospectiv două milenii de creștinism (și acorzi prioritate ortodoxiei romano-bizantine) ți se pare anormal ca vîrful teologiei din această foarte lungă durată să fi apărut în secolul al IV-lea și nu – să spunem – la anul 1000 sau mai tîrziu. Ethos-ul medieval era organic conservator și idealiza trecutul, așa că fiecare nou (mare) autor de teologie creștină era obligat să se vadă pe sine ca pitic urcat pe umerii unor uriași predecesori, dar nu-i mai puțin adevărat că Părinții Cappadocieni au atins un nivel pe care nimeni nu l-a umbrit mai apoi.
Sf. Grigorie de Nyssa rămîne actual pentru că fiecare noțiune din catedrala viziunii sale teologice trimite spre o dinamică, evită stagnarea (eleată) și vede omul ca devenire infinită (întrucît chipul lui Dumnezeu sădit în el nu e o condiție, ci o dialectică fără capăt). Nimeni n-a apărat mai aprig libertatea constitutivă a omului și nici natura incognoscibilă a divinului, explorat prin abordări apofatice. Vom detecta destul de ușor în stilistica lui ideatică „fluiditatea” postmodernă: nu mă refer aici la fluiditatea identității de gen, pe care fratele lui Vasile cel Mare ar fi respins-o, opunîndu-i cel mult tema androginului platonic; mă gîndesc în schimb la critica limitelor limbajului și la respingerea esențialismului. Iată, la urma acestor fugare notații, un fragment despre libertate din dialogul Despre suflet și înviere: „Libertatea este asemănarea cu starea independentă și stăpînă sieși ce ne-a fost dăruită la început de Dumnezeu, dar care apoi a fost acoperită de rușine din pricina păcatului (pe care l-am săvîrșit). Libertatea este din fire una singură și înrudită doar cu sine însăși; așadar tot ce e liber se va uni cu tot ce îi este asemănător. Virtutea este însă fără constrîngere, așadar în ea totul este liber, deci libertatea e nesilită. Însă natura dumnezeiască este izvorul oricărei virtuți; în ea așadar vor fi cei dezlegați de răutate, pentru ca, după cum spune apostolul, «Dumnezeu să fie totul în toate». [...] Prin aceasta, îmi pare mie, Scriptura ne mai arată că distrugerea totală a răului stă în aceea că Dumnezeu se află în tot ce există, fiind astfel limpede că răul nu există. Iar dacă admiți că răul există în paralel cu Dumnezeu, cum va mai fi adevărată afirmația că Dumnezeu este în toate?” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre suflet și înviere. Despre învățătura creștină, traducere de Pr. Grigore Teodorescu, Editura Herald, 2024, pp. 66-67). Augustin definea de asemenea răul ca privatio boni. Să căutăm așadar binele și răul va rămîne în urmă, ca o nălucă eșuată.
