La sfîrșitul lunii iunie, Muzeul Țăranului Român a reinstalat – după zece ani de consolidare a clădirii și alte lucrări de restaurare – expunerea concepută de Horia Bernea, care nu și-a pierdut nimic din prospețime și actualitate. Data redeschiderii o comemora implicit pe Irina Nicolau (29 ianuarie 1946 – 3 iulie 2002), etnolog, antropolog și scriitor care a avut un rol de seamă în alcătuirea muzeului și în conceperea lui ca un centru de cercetare antropologică. Refacerea expunerii, cu cîteva accente tematice noi, se datorează celor care au lucrat cu Horia Bernea și Irina Nicolau (Ioana Popescu, Lila Passima, Cosmin Manolache, Carmen Huluță ș.a.), alături de cercetători mai tineri. Redau aici propria mea evocare a Irinei, scrisă pentru un viitor volum proiectat de apropiații ei.
În decembrie 1989, peste noapte, ne-am trezit respirînd aerul libertăţii. Era o libertate care rămînea să fie imaginată, construită, practicată. Cum puteau să arate – în acest aer, aşa de brusc accesibil – îndeletnicirile cercetării şi studiului? Cum putea arăta o instituţie făcută din libertate? Pentru mine, Irina a însemnat în primul rînd asta: un chip al libertăţii studioase, puse impetuos pe treabă, inventive, care a iradiat în stilul unei instituţii muzeale.
Alături de Horia Bernea, Irina a pus la cale un muzeu unde munca era o preocupare care depăşea obligaţiile de serviciu, unde proiectele de cercetare, facerea de expoziţii şi de publicaţii erau o aventură plină de savoare. Colegialitatea putea avea aici căldura prieteniei, a intereselor convergente. Domnul Bernea era spiritul rector al muzeului; cu toţii eram captivaţi de creativitatea lui. Irina avea calitatea rară de a-i asocia propria creativitate, foarte specifică, foarte personală: riguroasă şi alertă, pitorească şi savantă. Grupul de studiu antropologic din muzeu era modelat, era îmboldit de entuziasmul ei. Ne stîrnea cu propuneri de proiecte, dar nu le impunea; căuta să atragă pe fiecare potrivit cu interesele, cu însuşirile fiecăruia. A pledat mereu împotriva prezenţei de „opt ore la serviciu”, vedea muzeul ca pe un loc unde cercetătorii se reuneau periodic pentru seminarii, discuţii ori cînd erau de dus la capăt proiecte (iar atunci oamenii şedeau fără limită de timp, pînă îşi terminau treaba, cum s-a întîmplat la inaugurarea expunerii „Crucea” şi de atîtea alte ori); în rest, socotea Irina, puteai lucra mai bine pe teren, în biblioteci, acasă. Asta era o ordine a libertăţii, un program care se potrivea pasiunii pentru profesiune şi exigenţei fiecăruia faţă de sine.
Înainte de 1989, citisem destul de masiv despre simbolismul prezent în tradiţiile spirituale ale lumii, lucrasem cîte ceva pe această temă. Eram familiară cu structurile universale ale simbolismului, cu „geometria” teoretică a semnificaţiilor lui. Dar resimţeam ca pe o lipsă faptul că nu ştiam cum se „întrupează” el într-o societate anume, cum lucrează cu el indivizii şi comunităţile, cum ajunge să fie făcut activ într-o situaţie concretă. Am venit în muzeu cu ideea că, fiind vorba despre un centru de antropologie culturală, voi putea afla cum se studiază, pe teren, simbolurile „în act”. Irina mi-a fost, în această privinţă, o excelentă îndrumătoare. Alunga, cu ştiinţă şi umor, orice reţetă explicativă care reducea fenomenul cercetat la un material gata prelucrat ideologic. Insista pe nevoia de observaţie cît mai largă a datelor din teren, pe ideea de acumulare, de inventar al faptelor care să ducă, dinăuntrul reţelei lor răbdător investigate, la interpretări pertinente. Făcea expoziţie pentru a pune în scenă – prin mijloace muzeografice ingenioase, fără explicitări banale, reductive – funcţionarea antropologică a unei teme, bogăţia ei simbolică.
Irina dădea de ruşine orice formalism, clişeu sau morgă, le izgonea cu umor, cu o ştiinţă vie, cu năvala temelor surprinzătoare, dibuite în cutele cele mai subtile, mai fine ale traiului comunitar. Era făcută să fie etnolog şi antropolog. „Simţea” felul cum oamenii îşi reprezintă şi povestesc lumea, cum şi-o rînduiesc prin structuri actualizate în ritualuri sau în gestul cotidian, cum comunică, pierd şi reconstruiesc memoria acestor structuri. Investiga cu nesaţ fenomenele, nu suferea să le înghesuie în scheme explicative gata făcute, sărăcitoare. Nu restrîngea interesul antropologic la lumea ţărănească. Urmărea de asemenea fenomenele urbane, ale timpului prezent. Studiile şi cărţile alcătuite de ea împreună cu Ioana Popescu stau dovadă. Tot aşa sînt prima şi ultima ei carte de după 1989.
Am cunoscut-o pe Irina în primăvara lui 1990. Aducea, abia scos de sub tipar, un volum căruia tratarea de tip arte povera îi dădea calitate bibliofilă: Vom muri şi vom fi liberi. Era compus din documente de teren înregistrate, în zilele şi nopţile lui decembrie 1989, de Irina şi de colegii ei de la Institutul de Folclor: Ioana Popescu, Speranţa Rădulescu, Paul Drogeanu, Şerban Anghelescu. După doisprezece ani, în 2002, ultima carte concepută de Irina – alcătuită împreună cu colegii de la muzeu şi cu voluntari – a fost ampla culegere Arca lui Noe, memorie a cotidianului sub comunism.
Irina avea, în mod firesc, aş spune, atitudinea proprie antropologului: distanţa participativă faţă de fenomenele studiate, simpatia reflexivă. Cu Irina te aflai simultan într-o piaţă balcanică încărcată de miresme şi într-o sală de seminar. Ea îţi punea în faţă o cultură ţărănească și, mai larg, comunitară degustată cu desfătarea critică a specialistului. Chiar felul în care îşi compunea şi îşi purta hainele era o dovadă de distanţă participativă. Paftalele şi cerceii grei, pînza aspră de cînepă şi broderiile bătute nu aveau, pe ea, nimic dintr-o reconstituire de costum tradiţional. Cu ştiinţă şi rafinament ele refăceau logica unei ţinute tradiţionale, fastul ei. Dar trebuia să fii Irina pentru ca asemenea haine să ţi se potrivească. Pe ea şedeau de minune, erau izbitoare ca eleganţă şi modernitate. Era aşa, probabil, fiindcă ea absorbise spiritul acelei culturi şi îi dădea o nouă expresie în propria înfăţişare.
Tot aşa făcea şi muzeu. Spunea cîteodată: o sală e de compus aşa cum ţi-ai compune un interior, unde să trăieşti în intimitatea unei atmosfere argumentate printr-o sumă de obiecte. Îţi dădeai însă seama că prospeţimea cu care îşi construia expunerile se sprijinea pe o ştiinţă etnologică şi muzeală consumată. Cînd antropologul Gérard Althabe a scris despre muzeografia revoluţionară creată de Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român, el afirma că, la capătul traseului muzeal despre cruce, sala alcătuită de Irina – „Crucea-i peste tot” – e ca un poem care îmbină, exuberant, toate temele şi tehnicile muzeale ale expunerii. Cam aşa o resimţeam şi noi, cei rămaşi în urma Irinei. Irina putea strînge în braţe şi într-un spaţiu restrîns de expunere o mare temă, de la tonurile ei faste la vibraţiile cele mai grave.
*
Nikolai Berdiaev are, în Autobiografia lui filozofică, o frază care m-a emoţionat: „Întotdeauna am aşteptat ca întîlnirile cu oamenii să fie ca o minune”. Aşa a fost pentru mine, pentru mulţi alţii, întîlnirea Irinei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto Irina Nicolau: MŢR
