Iov

Creștinii nu numai că l-au văzut pe Iov ca pe un ideal de virtute, ci au contemplat în el prefigurarea lui Hristos care avea să vină. Deja în secolul al IV-lea, bătrînul episcop de Verona, Zenon, stabilește o paralelă între Iov și Hristos. Iov, bogat în bunuri pămîntești și ajuns în sărăcie, îl prefigurează pe Hristos, „care lasă, din dragoste pentru noi, bunurile cerești, făcîndu-se sărac ca noi să ne îmbogățim”. Ispitirea lui Iov o prefigurează pe cea a lui Hristos. Iov acoperit de răni îl închipuie pe Hristos care, „luînd trup, ia asupra Sa păcatele întregii umanități”. Iov este insultat de prietenii lui, iar Iisus de preoți. Iov pe bălegar îl închipuie pe Hristos în mijlocul lumii păcătoase. Trebuie să observăm că Zenon subliniază în primul rînd paralelismul dintre nenorocirea lui Iov și chenoza lui Hristos. Comparația pune în lumină mai mult Întruparea decît Pătimirea. Grigore cel Mare va spune același lucru: „Trebuia, așadar, ca fericitul Iov, care vestea cea mai mare dintre taine – Întruparea –, să preînchipuie prin viața sa pe Cel pe care îl descria prin cuvinte”.

Această asemănare merge pînă departe. Într-adevăr, comparația dintre Iov și Hristos nu se referă doar la un anumit aspect – la ispitire, răbdare sau suferință. Ea se referă la condiția umană ca atare, văzută ca suferință, adică văzută ca o problemă. Ea depășește prefigurările iudaice și atinge umanitatea universală. Atunci cînd Iisus, dezbrăcat de hainele Sale, acoperit de lovituri, împresurat de oprobriu, vine la judecata lui Pilat, procuratorul roman, El nu ne amintește de Isaac, de Moise sau de David, ci depășește prefigurările iudaice. Pilat are dreptate cînd spune: „Ecce homo”. Hristos este omul însuși, redus la goliciunea tragicei sale condiții. Iar pentru acest om, Iov a fost expresia desăvîrșită.

Există, așadar, o legătură reală și tainică între Iov și Iisus. Iov este întrebarea, iar Iisus este răspunsul. Jung a scris un Răspuns către Iov, adică un răspuns către transcendența pură. El vede acest răspuns în Maria, care umanizează divinul. Dar adevăratul răspuns a fost, mai întîi, Iisus. Iisus îi răspunde lui Iov, mai întîi, pentru că îi împărtășește suferința și pentru că este singurul care face aceasta. Suferința îl închide pe om în singurătate, îl așază dincolo de orice comuniune. Între Iov și prietenii săi s-a adîncit o prăpastie. Ei îl privesc cu uimire, ca pe o ființă stranie, ca pe o ivire a insolitului în mijlocul a ceea ce este obișnuit, ca pe cineva marcat cu un semn sacru, dar nu pot ajunge pînă la el. Doar Iisus trece peste acest abis, coboară în prăpastia suferinței, se afundă în iadul cel mai de jos. Și doar pentru că a împărtășit, mai întîi, durerea oricărei ființe care suferă, în El și prin El orice om care suferă regăsește comuniunea cu ceilalți oameni.

Iisus îi răspunde lui Iov și pentru că El dă un sens suferinței. Nu o explică, pentru că suferința nu ține de ordinea explicației, ci o situează în lumea tainei. Suferința este pentru omul drept mijlocul de a ajunge la cel păcătos. Ea se plasează într-univers care este al păcatului. Însă suferința omului drept sparge logica suferinței și a păcatului. Ea îngăduie suferinței să existe acolo unde păcatul nu există. Și cum ea este legată de păcat, prin ea i se îngăduie celui drept să asume păcatul și astfel să-l distrugă. Ea îi îngăduie omului drept să intre în comuniune cu cei păcătoși. Astfel, Iisus dezvăluie sensul ascuns al suferinței lui Iov, pe care Iov încă nu-l cunoștea.

În sfîrșit, Iisus îi răspunde lui Iov pentru că îi anihilează suferința. Suferința nu poate fi explicată, dar, în aceeași măsură, nu poate fi nici acceptată. Dacă iubirea poate face ca suferința să fie asumată, doar iubirea din ea poate fi iubită, iar aceasta numai pentru ca, în cele din urmă, să distrugă suferința. Cartea lui Iov este, în ultimă instanță, o carte a speranței. Traducătorii Septuagintei au avut dreptate atunci cînd au făcut să se ridice aurora învierii peste suferința dreptului idumean. Însă această înviere își află doar în Hristos justificarea, El asumînd suferința pentru a o desființa. Mai mult, El s-a pogorît la iad pentru a ajunge la rădăcina răului, astfel încît cei care vor fi altoiți în El să fie eliberați de rău. Învierea lui Hristos este, prin urmare, răspunsul suprem la plîngerea tulburătoare a lui Iov și îi justifică revolta.

(fragment din cartea Sfinții păgîni ai Vechiului Testament, traducere de Miruna Tătaru-Cazaban, în curs de apariție la Editura Spandugino)