Am crescut într-un sat de pe Valea Trotușului, unul din locurile în care trecerea în noul an este marcată prin tot felul de mascarade și deghizări mai mult sau mai puțin rituale. În anii din urmă, „Jocul urșilor“ a devenit foarte cunoscut, are un festival anual care se ține la Comănești și a ajuns subiect de reportaj chiar și la BBC. Sînt vehiculate tot felul de teorii șugubețe legate de religia și practicile religioase ale daco-geților (sic!) care ar fi legate de „Jocul urșilor“. Chiar dacă nu se poate afirma cu certitudine de unde vine obiceiul mascaradelor de Anul Nou (urs, capră etc.), e destul de clar că nu prea au de-a face cu creștinismul. Desigur, nimeni nu le asociază astăzi cu festivalul vreunui zeu păgîn sau cu ritualurile legate de reînnoirea anului. Mascaradele din preajma Anului Nou sînt privite ca folclor, relicve păgîne banalizate de practică și care nu interferează cu calendarul creștin. Totuși, folclorizarea nu s-a produs fără tensiuni. Persistența obiceiurilor păgîne sau chiar a practicilor de cult asociate cu festivalurile zeilor păgîni a atras condamnarea autorităților bisericești pînă în a doua jumătate a primului mileniu creștin. Kalendele lui Ianuarie, sărbătoarea zeului Ianus și începutul oficial al anului roman, au continuat să fie subiect de polemică mult timp după ce creștinismul a devenit religia cea mai răspîndită a imperiului.
Kalendele lui Ianuarie
Anul roman începea la 1 ianuarie cu un festival dedicat zeului Ianus, reprezentat iconografic ca Ianus bifrons, „Ianus cel cu două fețe”. Acest zeu, capabil de a privi atît spre anul trecut, cît și spre cel care începea, a dat și numele primei luni a anului. Pe 1 ianuarie își începeau mandatul cei doi consuli anterior aleși pentru anul respectiv. În calendarul oficial roman urmau trei zile de ritualuri în care Senatul, armata și cetățenii aduceau uota publica pentru sănătatea împăratului și depuneau un jurămînt de loialitate față el. Tot atunci, sume de bani (donatiua) erau distribuite soldaților, iar evergheții plăteau pentru jocuri (ludi) și procesiuni publice. Multe secole după creștinarea calendarului oficial, Kalendele lui Ianuarie au rămas o sărbătoare publică, chiar după ce sacrificiile aduse lui Ianus au încetat. Practicile populare caracteristice începutului de an au continuat spre marea iritare a episcopilor creștini, care nu au obosit să le înfiereze. Dintre acestea, cele mai odioase li se păreau mascaradele și petrecerile zgomotoase care marcau trecerea în noul an.
Mascarade și practici apotropaice
Mascaradele, deghizarea în piei de animale sau, mai rău (în ochii episcopilor), travestirea erau cele mai criticate practici din cadrul festivităților. În mod curios, sînt și cele care au rezistat pînă astăzi. În multe locuri, inclusiv în satul în care am crescut eu, „dusul cu mascații” este încă parte integrală a festivităților de Anul Nou. În secolele al VI-lea și al VII-lea, mascarada era încă asociată cu festivalul păgîn al lui Ianus și condamnată ca atare de conciliile locale din Tours (567), Auxerre (605) și Trullo (692) sau de episcopi precum Caesarius de Arles (n. 468/470, m. 542). Astfel, canonul I al Conciliului din Auxerre interzicea deghizarea în vițel sau cerb și schimbul diabolic de strenae (Non licet kalendis ianuarii uetulo aut ceruulo facere uel strenas diabolicas obseruare). La fel, canonul 62 al Conciliului din Trullo interzice practica travestirii de Kalendele lui Ianuarie, adică îmbrăcarea bărbaților în femei și viceversa (ut nullus uir deinceps muliebri ueste induatur, uel mulier ueseto uiri conueniente). Deghizarea în animale și travestirea nu erau singurele forme de mascaradă. Episcopul de Ravenna, Petrus Chrisologul (n. circa 380, m. 450), descrie o procesiune, parte a festivităților oficiale de Kalendele lui Ianuarie, în care participanții s-au deghizat cu măști ale vechilor zei. Deghizați în Saturnus, Iuppiter, Hercules sau Diana, Petrus Chrisologul îi vedea ca pe o procesiune diavolească (tota demonum pompa procedit), un adevărat sacrilegiu care îi spurca orașul. Același tip de procesiune pare să fi fost populară și în Antiohia Sfîntului Ioan Gură de Aur (n. circa 347, m. 407), care vorbea despre un spectacol al diavolilor (daímones), adică al celor deghizați cu măștile zeilor.
Deși mascarada este cel mai des pomenită, și alte practici au primit condamnarea episcopilor. Printre cele mai des pomenite sînt strenae, împodobirea meselor și a caselor pentru noroc și libațiile. Toate erau activități apotropaice menite să asigure un an fast și erau considerate superstițioase de episcopi.
Strenae erau daruri schimbate de 1 ianuarie ca să aducă noroc în noul an. Printre cele mai populare strenae se numărau mierea și curmalele, prăjiturile cu miere, lămpile și monedele. În afara de asocierea lor cu zeița Streia (Strenua), episcopii le condamnă pentru că, spre deosebire de pomană, ele implicau reciprocitate. Dacă pomana era făcută către săraci, în schimb strenae implicau un cadou reciproc.
De asemenea, împodobirea caselor și a meselor apare des în predicile episcopilor. Casele, mai ales ușile, erau împodobite cu frunze de laur (acolo unde se găseau) sau cu alte crengi cu frunze verzi în funcție de regiune și disponibilitate. Inițial, frunzele de laur erau strînse din livada sacră a zeiței Streia și depuse în templul zeiței Vesta la 1 martie, începutul vechiului calendar roman. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, episcopul de Braga, Martinus (n. circa 520, m. 580), condamna practica de a împodobi ușile cu laur de Anul Nou pentru noroc. Tot Martinus de Braga este și cel care pomenește de libațiile cu mîncare și vin arse tot pentru a aduce noroc.
Biserica a condamnat practicile de la Kalendele lui Ianuarie pînă tîrziu. Astăzi, jocurile cu măști din preajma Anului Nou și practicile apotropaice sînt percepute ca un fel de șarm folcloric, parte a obiceiurilor de iarnă. Totuși, am văzut cu ochii mei cînd eram copil exact ce condamna Caesarius de Arles în Galia proaspăt creștinată (Predica 192): „Unii, îmbrăcați în piei de oaie, alții își pun capete de animale, se veselesc și petrec în asemenea măsură încît zici că sînt animale sălbatice, astfel încît nu mai arată a oameni” (Alii uestiuntur pellibus pecudum; alii adsumunt capita bestiarum, gaudentes et exultantes, si taliter se in ferinas species transformauerint, ut homines non esse uideantur).
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto: Wikimedia Commons
