Divinități care mint și trădează. Eroi jigniți de făgăduieli neîmplinite, pizmași, plini de furie, gata să dea tot ce-i mai rău în ei. Bărbați și femei vădind o fire total nepotrivită cu cea care va trebui creată de noua generație de cîrmuitori-filosofi. Platon combate, nu pregetă; nimic nu-l poate opri. Cu o violență sistematică, disecă alcătuirea sufletului în căutarea principalelor virtuți pe care a hotărît să le atribuie viitorului cîrmuitor: vitejia și cumpătarea. Homer va fi epurat potrivit acestor linii directoare. Între cele două virtuți însă, din motive legate de personalitatea filosofului lat în umeri, precumpănește vitejia. Despre edificarea acestei laturi a caracterului, Platon rostește cele mai grave și mai îndurerate cuvinte. Viitorii cîrmuitori nu trebuie să cedeze în fața slăbiciunii, nu pot deveni „mai emotivi și mai slabi de înger”. Și aici se năpustește la Homer, dîndu-i lovitura de grație. Fiindcă, pentru cine cunoaște poemele, un lucru este evident: preavitejii eroi, dispuși la orice ca să învingă în luptă, își petrec de fapt vremea în plînsete, urlînd de furie și durere, smulgîndu-și părul din cap, îngroziți de moarte, văitîndu-și cu o cumplită jale morții și pătimirile nefaste, în urma cărora nu vor izbuti nicicînd să se ridice.
Platon avea deci mari șanse să-și lichideze dușmanul. „Cu dreptate, așadar, vom alunga din cetate tînguirile oamenilor străluciți, ci mai degrabă le-am da femeilor, și nici măcar celor de ispravă; să le dăm, de asemenea, bărbaților de nimic, pentru ca cei crescuți spre a păzi țara să socotească respingătoare făptuirea unor lucruri pe potriva celor mai de jos dintre oameni!” Intransigentul apel se răsfrînge asupra poemelor. Exemplele citate de filosof se referă mai ales la Ahile, eroul care varsă cele mai multe lacrimi, bărbatul care acceptă să moară tînăr ca să aibă parte de glorie veșnică, dar care se tăvălește pe jos și vrea să-și jupoaie pielea, de-ar putea, din pricina imensei dureri a unei pierderi suferite. Toate exemplele îl privesc pe el, cazul cel mai izbitor. Platon știa însă prea bine că toți eroii homerici plîng. Plînge Odiseu, plînge Agamemnon, plînge Hector, plîng Menelau, Telemah, Patroclu, Priam. Nici unul dintre eroi nu se ferește să plîngă. Pe față, fără să se abțină. Exceptînd cîteva ocazii foarte rare și cu motive precise, eroii plîng fără să le pese. Suspină, urlă, se dau de ceasul morții, tremură, varsă șiroaie de lacrimi fierbinți, îi îneacă lacrimile, plîng riscînd să-și piardă faima, plîng ca să se sature de plîns. Platon o știa bine, o știa chiar prea bine. Știa că e o problemă delicată și că în joc se afla un lucru hotărîtor. De fapt, iubea slăbiciunea acestor eroi, era iremediabil atras de capacitatea lor de a plînge și tremura cîntînd în sinea lui, în tăcere, hexametrii în care Ahile și Priam plîng împreună, îmbrățișîndu-se ca doi dușmani uniți în aceeași durere. Știa că în acele lacrimi încolțea sămînța unui curaj aflat mai presus de orice alt curaj. Bărbatul care avea forța să plîngă fără a se face de rîs era pesemne de neînvins. Dar cîți ar fi fost în stare de așa ceva? Cîți mai erau eroi în vremea lui? Era oare cu putință ca mulți cetățeni să atingă culmile eroilor homerici? Nu, nu putea risca. Oricum, el, legiuitorul-filosof, nu se putea arăta nehotărît. Trebuia să fie ferm. Așa că a hotărît. O hotărîre drastică. Care punea capăt tuturor îndoielilor.
Lacrimile eroilor aparțineau unei epoci apuse, irepetabile. Nici cei mai buni din generația sa nu puteau visa să se ridice la înălțimea ei. Își exprimase deja disprețul, atribuindu-i-l lui Socrate, care-l rostește în preajma morții nedrepte la care cel mai înțelept între înțelepți fusese osîndit printr-o nedreaptă judecată. Iată-i cuvintele aspre din Phaidon: „Și eu care le-am izgonit pe femei tocmai ca să nu ajungă să-și piardă astfel firea”, exclamă el cînd Phaidon, Criton și Apolodor izbucnesc în hohote de plîns nestăpînit. Socrate îi conjurase să se ferească de necuviincioase manifestări de slăbiciune. Chiar așa s-or fi petrecut lucrurile? Sau e vorba despre o ulterioară ticluire literară a lui Platon? Știm un singur lucru. Că în acea zi Platon era absent.
(fragment din Matteo Nucci, Lacrimile eroilor, traducere de Vlad Russo, Editura Spandugino, 2025, pp. 21-23)
.jpg)
.jpg)
