Libertatea religioasă și dreptul de cetate al cultelor

Jean Daniélou, Rugăciunea, problemă politică (traducere de Leonard Netedu), Ratio et Revelatio, Oradea, 2024.

Rugăciunea, problemă politică este cartea pe care Jean Daniélou a publicat-o în 1965. Era anul în care se încheiau lucrările Conciliului Vatican II la care teologul iezuit participase ca expert. De atunci, ea a fost reeditată în franceză, în engleză, iar acum a apărut, într-o primă ediție, și în limba română. Despre carte, chiar mai înainte de a o prezenta, putem spune că poartă în paginile ei amprenta timpului în care a fost scrisă. În același timp, (re)editarea dovedește că volumul continuă să prezinte interes. De aici rezultă că volumul nu trebuie citit doar ca mărturie a unui timp încheiat, ci și ca ghid într-un timp aflat încă în desfășurare. Ar mai fi de adăugat ceva ce poate explica reîmprospătarea subită a interesului pentru această carte: vizibila sa nuanță confesivă, poate chiar testamentară. La data apariției, Daniélou împlinise 60 de ani, o vîrstă pe care, după o experiență precum cea de participant-expert la unul din marile sinoade ale Bisericii apusene, nu ai cum să o ocolești fără a rosti ceva solemn.

Ca orice volum care nu lasă impresia unei alcătuiri din studii preexistente, Rugăciunea, problemă politică prezintă o compoziție unitară. Din cele nouă capitole care îi alcătuiesc conținutul, trei vorbesc explicit despre Biserică: „1. Biserica săracilor”, „7. Biserica și lumea contemporană” și „9. Biserica și mișcarea istoriei”. În continuare, două reflectează asupra omului, în calitatea sa de laic: „4. Tehnica și omul”, „8. Laicii creștini și sanctificarea realităților vieții prezente”. Alte două vorbesc despre tehnică: „4. Tehnica și omul”, „5. Arta, tehnica și sacrul”. În sfîrșit, încă două tratează problema religiei (păgînism, creștinism) și a civilizației: „3. Creștinism și civilizație”, „6. Religie și revelație”. Capitolul pe care nu l-am amintit aici („2. Rugăciunea ca problemă politică”) este cel care conferă titlul volumului și care, de fapt, ambalează într-un întreg coerent toate temele din osatura cărții: Biserică, religie & sacru, lumea contemporană / viață prezentă, istorie, tehnică, artă, om, laic creștin, civilizație. Cum înțelegem că rugăciunea poate fi „problemă politică”? Și cum se face că rugăciunea, astfel definită ca „problemă politică”, poate împacheta ceva care altfel lasă impresia unei oarecare dezordini tematice?

Biserica și cetatea pămîntească

Volumul caută să răspundă la întrebarea „Cum e posibilă existența unui mare popor creștin în cadrul civilizației de mîine?”. Altfel spus, „cum să fie găsită uniunea” dintre „religia personală” și „societatea laică” astfel încît „religia să nu fie supusă puterilor vremelnice, iar puterile vremelnice să nu fie aservite religiei?” (p. 7). Anunțată astfel intenția, nimeni n-ar trebuie să se îndoiască de faptul că volumul dă mărturie despre preocupările timpului. Contextul imediat în care s-au desfășurat lucrările celui de-al doilea conciliu de la Vatican (11 octombrie 1962 – 8 decembrie 1965) n-a fost cîtuși de puțin unul limpede și, în orice caz, nu unul care să invite la tipul de optimism de care debordează cartea. Astfel, primele două săptămîni de întîlniri ale reprezentanților episcopatului catolic s-au desfășurat sub semnul crizei rachetelor din Cuba; cu un an mai înainte, primul om ajunsese în Cosmos, ceea ce marca un apogeu al tehnicii, al relativizării viziunii geocentriste, dar și un alt fel de concurență între blocul comunist și cel capitalist; un an mai tîrziu, Mao Zedong avea să înceapă, în mod oficial, revoluția culturală despre care Daniélou vorbește ca fiind „martiriul din China zilelor noastre”. În contextul mai larg sau, pentru a rămîne la formularea autorului, în condițiile „șocurilor ultimilor treizeci de ani”, evenimentele avute în vedere sînt multiple: decolonizarea, emanciparea unor categorii de populație care pînă atunci se găsiseră la periferia vieții publice, refacerea economică și socială după dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial, ca aspecte pozitive, dar și înlăturarea sacrului dintre formele de expresie publică, ca aspect negativ. Noi am spune că acestea erau atributele unei lumi în care Biserica se vedea nevoită să-și reorganizeze disciplina misionară. Autorul se exprimă altfel, nu în termeni de caracteristici, ci de „semnele timpului” care „sînt pozitive” pentru că „în acestea Biserica recunoaște vocea lui Dumnezeu” și, totodată, tulburătoare întrucît „prin ele, Dumnezeu chestionează Biserica” (p. 102).

Pe măsură ce lectura înaintează, intenția autorului se precizează: „obiectul imediat al cercetării noastre” constă în „cetatea pămîntească” prin care autorul înțelege o „realitatea intermediară” între „destinul supranatural al omului” sau eschatologic și „destinul natural al omului” sau sociologic (pp. 97-98). „Cetatea pămîntească” ca obiect de studiu al cărții e importantă deoarece chiar dacă „ea aparține ordinii vremelnice”, reprezintă, totuși, locul în care acele „daruri pozitive care sînt realitățile economice, politice, internaționale, culturale” sînt aranjate „în funcție de exigențele persoanei umane” (p. 98). Daniélou pare să-și analizeze miza cărții nu doar în contextul importanței obiectului de studiu, ci și al „marii dificultăți pe care o întîlnim azi în lumea creștină”: „absența unei concepții despre cum trebuie să fie cetatea pămîntească” care „să furnizeze cadrele și normele acțiunii în lumea prezentă” (p. 99).

Cînd cititorul român va fi întîlnit adverbul „azi” ar trebui să știe că acesta nu se va fi referit la un azi al lui Daniélou (1965), ci la un azi propriu (2024); mai mult decît atît, el nu va fi citit cartea ca pe lucrarea unui teolog și cleric catolic care pornește de la un eveniment major pentru Biserica Catolică, ci ca pe lucrarea unui teolog creștin care poartă inclusiv asupra oricăreia dintre Bisericile ortodoxe. Că această dificultate de care vorbește Daniélou aparține cu adevărat „lumii creștine” și nu doar „lumii catolice” vedem și în aceea că, aproape în același timp cu publicarea acestei cărți, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat „Îndreptarul privind anul electoral” care, departe de a oferi doar un ghid de orientare în opțiunile electorale ale cetățenilor, exprimă și „o concepție despre cum trebuie să fie cetatea pămîntească”. Este legitim acest lucru? Fără discuție, ar răspunde Daniélou. În măsura în care „Biserica este depozitara legii naturale”, iar „instituțiile reflectă spiritul care domină relațiile [dintre oameni]”, atunci „Biserica a revendicat dreptul și datoria de a interveni în [cetatea pămîntească]” (p. 43).

Libertatea religioasă

Dacă lucrarea explorează „cetatea pămîntească ca realitate intermediară”, cum trebuie să înțelegem titlul prin care aflăm că „rugăciunea” reprezintă „o problemă politică”? Un reflex inconturnabil al rigorii științifice a autorului (cît de seducătoare sînt cărțile eseistice ale unor redutabili specialiști care se disting, tototdată, și printr-o mare anvergură intelectuală!) constă în aceea că nici una dintre noțiuni nu e utilizată mai înainte de a fi definită și problematizată. Vorbind despre rugăciune, autorul lasă la o parte „sensul specific creștin” și „semnificația a-religioasă” ca „experiență spirituală” de natură să-i confere omului „o conștientizare de sine”. Între cele două accepțiuni îndepărtate și relativ mărginite asupra rugăciunii, autorul optează pentru cea mediană care denotă „o experiență spirituală orientată către Dumnezeu”. Această accepțiune reprezintă un aspect constitutiv al tuturor religiilor și, prin aceasta, „o dimensiune fundamentală a umanismului integral” care constituie, în ultimă instanță, un atribut „al omului concret, angajat în existență” (p. 21). Și dacă rugăciunea astfel înțeleasă reprezintă „o problemă politică”, atunci întrebarea care se pune este următoarea: cum se exercită aceasta într-o lume care (încă) trăiește sub tensiunea riscului nuclear, a conflictelor ideologice, dar și sub efuziunea rezultată din emanciparea omului, a dezvoltării tehnice, a progresului economic? „Care e viitorul rugăciunii în era civilizației tehnice?” (p. 22).

În calitate de realitate intermediară, cetatea pămîntească trebuie să asigure condițiile de exercitare a acestei foarte intime experiențe spirituale. Cum o face? Prin libertatea religioasă care fixează cadrul dialogului dintre rugăciune, ca „domeniu al omului interior”, și „politică”, ca „domeniu al civilizației”. Rugăciunea constituie „problemă politică” deoarece „rolul politicii” este tocmai „acela de a asigura o cetate în care să-i fie posibil omului să se realizeze plenar, în totalitatea vieții sale materiale, fraterne și spirituale” (p. 24). Pe temeiul dreptului fundamental la libertate religioasă prin care autorul înțelege nu doar aptitudinea „de a profesa public un cult”, ci și capacitatea „de a dispune de spațiul uman necesar pentru a avea viață religioasă” (p. 16), Daniélou respinge viziunea unei separații radicale a vieții publice de viața religioasă, asumată nu doar de laicismul francez al celei de-A Treia Republici franceze, ci și de acel socialism care eventual închide cultele religioase în perimetrul propriilor ziduri. Iarăși ca o paralelă, merită reflectat la faptul că atunci cînd papii Biserici catolice pregăteau prin enciclice marile teme ale Conciliului Vatican II, într-una dintre Bisericile Ortodoxe patriarhul Justinian Marina construia din mers, nu fără dificutăți de concepție și probleme de aplicare, o doctrină și o practică numită a „apostolatului social”. În ciuda condițiilor politice și economice diferite, în plan religios ambele părți ale Cortinei de Fier aveau să răspundă la întrebarea dacă și cît de mult activitatea Bisericii ar trebui să treacă dincolo de ușa altarului.

Libertatea religioasă și echilibrul sacru-profan

Ceea ce Daniélou pare să ne transmită, de data aceasta sub marca unui mesaj care depășește condiționările timpului în care cartea a fost scrisă, este că atît timp cît libertatea religioasă e recunoscută și garantată ca drept fundamental, sacrul are un drept de existență în cetatea pămîntească. Sacrul care se exprimă cel mai bine în civilizația tehnică sub forma rugăciunii care prezintă o relevanță politică întrucît aranjamentele instituționale trebuie de așa natură gîndite încît să permită exercitarea deplină a acestuia. Atunci cînd acest lucru nu este posibil ori îngreunat, cultele religioase au dreptul și obligația să intervină. Și nu doar cultele religioase, ci și laicii pentru că menirea lor este aceea de a „restabili unitatea dintre această lume și Dumnezeu”, de a „merge către Dumnezeu prin intermediul lumii în care trăim, prin intermediul îndatoririlor proprii”, de la savant la muncitor (p. 113). Dacă rugăciunea e o „problemă politică” e pentru că echilibrul just dintre spiritual și temporal, dintre domeniul interior al omului și cel exterior al cetății nu e niciodată fix și accesibil prin formule; mai mult, e oricînd amenințat de viziuni concurente, așa încît găsirea și menținerea lui, în circumstanțe mereu schimbătoare, reprezintă un efort niciodată încheiat din partea cultelor religioase și a laicilor deopotrivă. În linii mari, timpul nostru nu pare foarte diferit de cel al autorului, însă noi trăim deja transformări pe care, la vremea lui, Daniélou abia dacă le intuia (schimbările climatice) sau îi erau complet inaccesibile (Inteligența Artificială). Acest lucru face cu atît mai actuală menținerea ca bun de mare preț a libertății religioase și efortul neîncetat de a menține echilibrul just dintre toate laturile omului.

Iată de ce rugăciunea ca „problemă politică” ascunde în miezul ei o întrebare despre laici și Biserică. Nu întîmplător aici e locul în care Daniélou devine confesiv într-un mod ce conferă acestei cărți o savoare aparte: „Îi iubesc pe acei creștini care se luptă pentru a face să pătrundă creștinismul în lume, chiar cu prețul propriei răniri. Iubesc această Biserică care se angajează în stratul dens al istoriei umane, care nu crede că se compromite amestecîndu-se cu istoriile oamenilor, cu conflictele lor politice și cu curentele lor culturale. Iubesc această Biserică pentru că-i iubiește pe oameni și care, din acest motiv, merge să-i caute acolo unde ei se află” (p. 49). Această mărturisire exprimată cu atîta fervoare nu concordă, totuși, cu opinia ceva mai pesimistă a gînditoarei catolice Chantal Delsol pe care ea a exprimat-o cincizeci de ani mai tîrziu în cartea Sfîrșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp.

Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.