Prin 2021, Donald Trump, care plecase de la Casa Albă după un prim mandat încheiat cu atacul asupra Capitoliului pe 6 ianuarie, reușea să se mențină în atenția publicului prezentîndu-se drept salvator al Crăciunului. Frica de liberalii care ar putea anula Crăciunul este una dintre spaimele Americii contemporane, întreținută activ de media conservatoare și de liderii mișcării MAGA. Cînd Starbucks și-a schimbat decorul ceștilor de cafea din sezonul sărbătorilor de iarnă de la tematica de Crăciun la una festiv neutră, imediat la FoxNews s-a vorbit de asediul împotriva Crăciunului. În 2021, cînd Trump ne-a anunțat că datorită lui încă ne mai urăm „Crăciun fericit!” și „Nu sărbători fericite!”, pe burtiera ecranului la show-ul vedetei FoxNews Tucker Carlson se putea citi: „Left says Rudolph promotes bigotry” („Stînga spune că Rudolf promovează bigotismul“). Chiar dacă hilare, astfel de afirmații chiar produc neliniște în mediile conservatoare, mai ales cînd tema anulării, cel puțin a numelui sărbătorilor creștine, continuă să apară.
Laïcité
Franța, văzută de conservatorii americani contemporani ca suma socialismului degenerat, nu îi dezamăgește. O solicitare formulată de unul dintre sindicatele din învățămînt cerea luna trecută schimbarea numelor sărbătorilor școlare din octombrie-noiembrie, la Toussaint, și decembrie-ianuarie, Noël. La Toussaint (Sărbătoarea Tuturor Sfinților – 1 noiembrie) și Noël (Crăciunul – 25 decembrie) vin de la numele sărbătorilor creștine eponime. Solicitarea sindicatului a fost înaintată de Consiliul Superior al Educației ministrului Educației, care a respins-o. Astfel de demersuri în numele apărării laïcité (laicității) sînt destul de frecvente în Franța. Deja în 1905, în timpul dezbaterilor privind Legea separării Bisericii de stat, au existat propuneri ca numele sărbătorilor școlare asociate cu numele unor sărbători religioase creștine să fie schimbate cu nume neutre legate de anotimpuri. La fel ca atunci, și în 2025 propunerea a fost respinsă cu justificarea că la Toussaint și Noël sînt legate de trecutul Franței și că oricum și-au pierdut asocierea religioasă în limbajul comun. În plus, dacă se schimbă numele la Toussaint și Noël, logica dictează că ar trebui schimbat cu ceva neutru și numele duminicii (dimanche) – ad litteram, „ziua Domnului”.
Duminica (dies dominicus)
Numele sărbătorilor legale reflectă schimbările religioase. În această privință, temerile conservatorilor sînt justificate. Să luăm ca exemplu numele zilei de duminică. În limba română, ca și în celelalte limbi romanice, duminică vine de la dies dominicus, „ziua Domnului”. În secolele I-II d.Hr., romanii au început să numească dies I, prima zi a săptămînii, cu numele dies Solis, „ziua Soarelui”. Celelalte zile au fost numite după celelalte planete cunoscute lor: luni (Luna), marți (Marte), miercuri (Mercur), joi (Jupiter), vineri (Venus) și sîmbătă (Saturn). Treptat, duminica a fost din ce în ce mai mult asociată cu zeul Sol, soarele, căruia împărații din perioada tîrzie a imperiului i-au acordat o atenție specială. A fost cazul inclusiv al lui Constantin cel Mare (306-337), cel care a legalizat creștinismul prin Edictul de la Milano (313). Constantin, botezat in extremis în religia creștină, a asociat pentru prima dată dies Solis (ziua Soarelui) cu ziua în care creștinii se întîlneau pentru a sărbători ziua Domnului (dies dominicus), comemorarea săptămînală a Învierii. Prin două Constituții din 321, Constantin a legiferat suspendarea activităților contractuale și a proceselor în dies Solis. Deși termenul pe care Constantin l-a folosit este dies Solis, exegeții creștini, inclusiv contemporanul lui, Eusebiu din Cezareea, au văzut în asta o referire la ceea ce creștinii numeau deja dies dominicus. Împărații care i-au succedat lui Constantin, cu excepția nepotului lui, Iulian (Apostatul) (361-363), au continuat să dea legi care au transformat dies Solis într-o zi de sărbătoare creștină. Într-o Constituție a lui Valentinian al II-lea (371-892) din 386 se spune clar că dies Solis este numită corect dies dominicus (Solis die, quem dominicum rite dicere maiores), zi în care erau interzise activitățile tranzacționale și procesele, dar și voluptates (plăcerile) publice precum cursele de care sau teatrul. Legislația ulterioară, inclusiv regulile din așa-numitul Cod al lui Iustinian, au pus restricții similare. Ba mai mult, au asociat încălcarea regulilor privitoare la dies dominicus cu sacrilegiul (crimen sacrilegii / reus sacrilegii), pentru care pedeapsa putea fi pierderea funcțiilor publice și a averii.
Așadar, sub împărații creștini, calendarul legal public s-a creștinat treptat, iar duminica a devenit cea mai importantă zi a săptămînii, în care orice activitate era suspendată astfel încît creștinii să poată merge la întîlnirea lor săptămînală, „la biserică”. Sărbătorile păgîne, care au marcat calendarul public pînă la jumătatea secolului al IV-lea, nu au dispărut peste noapte. După cum o arată plîngerile episcopilor din diferite puncte ale imperiului, festivalurile păgîne au continuat să fie celebrate pînă în secolele al V-lea și al VI-lea. Dar au continuat ca sărbători populare, un fel de tradiții folclorice, pierzîndu-și semnificația religioasă. Am putea spune că același lucru se întîmplă astăzi și cu Crăciunul, o sărbătoare pe care foarte mulți nu o asociază neapărat cu Nașterea Domnului, ci cu Moș Crăciun, mese festive și schimbul de cadouri. An de an, vox pop-urile realizate pe diverse continente, chiar în țări majoritar creștine, arată că respondenții habar nu au de legătura dintre Crăciun și creștinism. Sigur, dacă este să-l credem pe Trump, americanii încă își urează Merry Christmas și nu Happy Holidays datorită lui. La fel, școlarii francezi vor continua să se refere la cele două vacanțe cu numele sărbătorilor creștine la Toussaint și Noël. Dar, pentru majoritatea celor care folosesc aceste cuvinte, asocierea cu creștinismul este cvasi-inexistentă. Nu sîntem departe de ce descria episcopul Cezarie de Arles (c. 470-542) cînd îi certa pe gali că încă sărbătoreau Calendele lui Ianuarie împodobindu-și casele cu ramuri verzi și cu laur, adunîndu-se în jurul unor mese festive în cinstea vechilor zei.
Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.
Credit foto: Wikimedia Commons
