Ca să combată incorectitudinile la votul din 28 septembrie, guvernanţii moldoveni au folosit, printre altele, lozinci cu aromă popular religioasă. Adresate oamenilor simpli, formulările au fost ingenioase. Departe de paloarea demagogică a afişelor electorale româneşti, zicerile moldovene au avut inventivitate, ton direct, o vlagă frustă. Ceva între snoavă sfătoasă şi îndemn evlavios. Într-un clip video (cf. HotNews, 27 septembrie 2025), o femeie îi mărturiseşte preotului că „Necuratu’ o împinge să voteze un partid pentru bani”. Scena se petrece chiar într-o biserică. Maia Sandu denunţase în discursul ei în faţa Parlamentului European vocile religioase angajate de maşina de propagandă rusească. În contrast cu ele, preotul din clipul cu pricina o previne pe credincioasă: „Nici Iuda nu a ajuns departe după ce a luat 30 de arginți. O să primești o amendă de te ustură și pe lumea cealaltă”. Tare! Convingător! Imperativ! Mai abrupt încă e clipul cu declaraţia: „Numai porcul se mulţumeşte cu ce i se pune în troacă, oamenii trebuie să facă alegeri”, aluzie cam dintr-o bucată la parabola biblică a fiului risipitor.
Un asemenea limbaj ne poate părea neconvenabil, rustic, brut, fără glanţ european. Însă el e expresiv pentru oameni care continuă să se hrănească dintr-o cultură religioasă şi tradiţională (sau din resturile ei, încă nu prea bine articulate cu temele modernităţii). Şi tocmai aici e reuşita. Clipurile folosesc, într-un limbaj frust, exemple biblice şi credinţe bine înrădăcinate ca să indice tema esenţială a democraţiei liberale: importanţa individului, însemnătatea votului său (dacă se poate informat şi chibzuit), răspunderea individului în primul rînd faţă de sine însuşi, apoi faţă de comunitate şi de regulile statului de drept.
Pe de altă parte, un limbaj care recurge la vocabularul religios şi arhaizant e oare astăzi depăşit, ieşit din uz, lipsit de receptivitate? Nicidecum. E uimitor ce succes de public are un limbaj aparent tradiţional, ce mulţimi de oameni îl înghit pe nemestecate, cu strigăte de adeziune şi de luptă. Zicerile moldovene aveau o simplitate bine ţintită. Opus lor, prosperă astăzi în Occident un discurs tradiţional contrafăcut, fantast milenarist, dres cu vocabular religios. Pandemia de COVID a stîrnit un şuvoi de basme teratologice şi apocaliptice, în care omenirea e ameninţată cu dezastrul. Le difuzeză unii preoţi, călugări şi isterici gen Şoşoacă. Călin Georgescu nu are păs pentru individ, are în vedere doar colectivul mare, pentru care se prezintă drept profet şi salvator. Proclamă bezmetic (şi împotriva învăţăturii Bisericii) că „Hristos a înviat pentru ca poporul român să devină un far al lumii”. Secondat de George Simion, vorbeşte despre „credinţa colectivă a românilor care poate schimba cursul istoriei.” Rusia lui Putin şi a patriarhului Kiril se pretinde bastionul celor drepţi, pregătind Apocalipsa printr-un război terorist împotriva Ucrainei şi a „decadentului” Occident. Ideologia MAGA, dispreţuitoare faţă de drepturile individului, anunţă o „epocă de aur” asigurată de providenţialul Trump. De curînd a dobîndit şi un „martir”: o năvală de clipuri generate de IA îl înfăţişează pe Charlie Kirk îmbrăţişat de Iisus Christos, stă „în slavă”, alături de apostoli şi de protomartirul Ştefan, fiindcă ar fi murit „pentru credinţa lui”. (Adepţii scenariilor milenariste ştiu perfect ce se întîmplă în ceruri, decid chiar ei planurile divine.) De sus, proaspătul martir veghează proiectul Americii „din nou mare”, într-un scenariu american-evanghelist din ce în ce mai influent în domeniul politic de peste Ocean (cf. Le monde des religions, 28.09. 2025).
În toate aceste poveşti milenariste, religia nu mai implică individul, îl trece cu vederea. Nu insul concret contează, ci grupuri mari, popoare sau omenirea întreagă, pe seamă cărora se pot face scenarii bezmetic grandioase. De unde recoltează ele atîta succes? Tocmai din mutarea atenţiei de pe persoană pe grupul mare, uniformizat, masificat. Pe de o parte, insul e astfel uşurat de răspundere, descărcat de judecata proprie. Pe de altă parte, fiind topit în categoria colectivului, el se simte „amplificat”, măreţ, „tribun”, indiferent de profilul şi de realizările proprii. Parte anonimă a ceva exterior şi mare, individul îşi poate lăsa la o parte conştiinţa sau şi-o poate amaneta ideologiei grupului. Participă fantasmatic la un scenariu unde resentimentul faţă de starea actuală a colectivului se îmbină cu imaginea unui viitor semeţ, triumfător asupra „conspiratorilor” duşmani. Religia, astfel deviată, i-o permite, ba chiar i-o cere, i-o impune.
Recent, HotNews (26.09.2025) a publicat un interviu cu avocata Oleksandra Matviiciuk, care a înfiinţat şi conduce Centrul pentru Libertăți Civile din Ucraina, distins în 2022 cu premiul Nobel pentru Pace. Ea spunea: „În țările autoritare, poate exista o populație numeroasă, dar un număr foarte mic de cetățeni. Pentru că cetățenii nu sînt doar oameni cu pașapoarte. Sînt oameni cu responsabilități...”. Constatînd ce prospere sînt discursurile naţionalist mitizante în Occidentul de astăzi, ajungem să ne întrebăm cîţi cetăţeni au societăţile noastre. Cîţi îşi simt răspunderea personală faţă de comunitate, faţă de ţara lor, faţă de etosul european? Există cumva riscul ca, cetăţenii nefiind precumpănitori, să fie lăsat drum liber autoritarismului? În România, în noiembrie 2024, năpasta era cît pe ce să întîmple. Noroc că, în mai 2025, românii s-au mobilizat la vot. Moldova, mai mică, neinclusă încă în UE, se dovedeşte mai rezistentă, mai activă, mai inventivă în opoziţia faţă de demagogia rusească producătoare de colectiv masificat şi agresiv.
Cînd au făcut apel la vocabularul biblic, clipurile electorale moldovene nu au contrazis spiritul credinţei, l-au aplicat asupra planului comunitar, cetăţenesc. Răspunderea persoanei faţă de actele ei, importanţa alegerii cumpănite, acestea sînt teme ale insului prezent în comunitate, dar sînt, mai ales, teme ale persoanei în destinul ei spiritual, în faţa Interlocutorului divin. Cînd se adresează mulţimilor, Iisus încearcă să trezească în fiecare ascultător persoana. Vrea să atingă, în fiecare ascultător, conştiinţa, să pătrundă în interioritatea aptă să se deschidă spre mesajul Lui. Spusele, faptele, parabolele lui Iisus se străduiesc să disloce minţile din letargia unor tradiţii „obiectivate”, gîndite şi practicate doar în exterior. El nu acceptă mulţimi de inşi cu conştiinţa ameţită. Are nevoie de persoană, de interlocutori vii, de minţi ascuţite pe tăişul cuvîntului Său.
Ţinînd seama de asta, credinţa consună – în plan comunitar – cu democraţia liberală, nu cu ideologiile colectivului masificat, uşor manipulabil.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
