Retorica şi filosofia au concurat, încă din secolul al IV‑lea î.Hr., pentru primul loc în domeniul culturii şi al educaţiei. A fost imperativ, pentru creştinism, să le pună pe amîndouă în slujba sa. Şi lucrurile chiar aşa s‑au întîmplat; la sfîrşitul secolului al IV‑lea d.Hr., retorica şi filosofia creştină dominau scena. Pentru scopul nostru ar fi mai bine ca – în loc să generalizăm – să ilustrăm această enormă schimbare aducînd exemplul unui singur om, Grigorie din Nazianz, care, desigur, nu este cineva tipic din acest punct de vedere, dar este un reprezentant remarcabil al aspiraţiilor culturale ale creştinilor. Omiliile sale sînt pline de aluzii clasice; îi stăpîneşte suveran pe Homer, Hesiod, poeţii tragici, Pindar, Aristofan, oratorii atici, „moderniştii” alexandrini, dar şi pe Plutarh şi Lucian şi scriitorii celei de‑a doua mişcări sofistice, care sînt modelele directe ale stilului său. În această privinţă, îi depăşeşte cu uşurinţă pe Vasile şi pe Grigorie de Nyssa. Îl citează pe Platon sau face aluzii la el de multe ori: în mod evident, datorită unei cunoaşteri profunde a multora dintre dialogurile sale; şi totuşi, mintea lui nu e una filosofică, precum cea a lui Grigorie de Nyssa, care este un gînditor cu drepturi depline, deşi unul mai puţin strălucitor (în ceea ce priveşte forma literară a scrierilor sale) decît prietenul şi tizul său.
Grigorie de Nyssa dă dovadă de o sensibilitate estetică aparte care, adesea, are în ea ceva feminin şi rafinat, aproape morbid. Grigorie din Nazianz, însă, e un maestru al elocvenţei ţintite, epigramatice şi teatrale; în discursurile sale, se lasă purtat de emoţie şi de pasiune, deşi nu dispune de puterea retorică exuberantă a unui Chrysostomos [Ioan Gură de Aur]. Acelaşi Grigorie din Nazianz ni se înfăţişează într‑un mod mai simplu şi mai natural în scrisorile sale, dar şi acolo stilul său este unul studiat. În scrisoarea către Nicobulus ne face părtaşi la o discuţie despre teoria retorică a scrisului de scrisori, şi nu există nici o îndoială că bogata sa producţie epistolografică a constituit o parte esenţială a ambiţiei sale literare, destinată, ca şi cea a lui Pliniu, mai mult posterităţii decît destinatarului. Îşi ia drept exemplu tonul personal şi conversaţional al scrisorilor lui Aristotel, care încă mai erau accesibile pe vremea lui. Atît prin această manifestare a personalităţii, cît şi prin emoţia stîrnită de oratoria sa, el a fost, fără îndoială, interpretul cel mai nimerit al psihicului epocii sale. În ceea ce priveşte utilizarea procedeelor retorice, forma pe care el o adoptă nu este una originală, dar aceste procedee îi servesc ca un fel de instrumentar simfonic, în vederea prezentării unei tematici noi şi grandioase: e vorba de problemele vieţii şi gîndirii creştine. Distanţa ce domneşte între această formă şi felul nostru de a înţelege sufletul creştin nu trebuie să ne facă insensibili la ce anume a însemnat această fuziune pentru contemporanii lui Grigorie, precum şi la impactul ei asupra gustului şi sentimentelor lor. Şi cu cît entuziasm a răspuns spiritul bizantin al Evului Mediu la această elocvenţă şi mentalitate hierofanică! Se pare că sîntem mai înclinaţi să o acceptăm în discursurile sale decît în poezia lui, puţin cam chinuită, unde metrul clasic sporeşte impresia de artificialitate. Dar, în această perioadă, ia naştere o bogată producţie poetică printre creştini, fie ei eretici sau ortodocşi. E suficient să‑i menţionez pe Apollinaris din Laodiceea şi pe Synesios din Cyrene. Ambiţia lor a fost să creeze o adevărată literatură creştină, una în stare să producă scrieri valoroase în fiecare dintre genurile literare. În poemul autobiografic al lui Grigorie din Nazianz, interesul creştin primordial faţă de viaţa interioară a unui om religios deosebit, precum şi interesul acelui suflet singuratic faţă de propria creştere spirituală şi propriul progres şi‑au găsit glasul, îmbogăţind literatura clasică cu un nou gen; e vorba de ceva care a făcut epocă – deşi n‑a reuşit să eclipseze Confesiunile Sfîntului Augustin. Dar cît de mult cîştigă Grigorie din Nazianz dacă îi comparăm scrierea cu autobiografia stereotipă a faimosului său contemporan, păgînul Libanius, text în care autorul nu face decît să se laude, de la un capăt la altul, pe sine şi virtuţile sale!
(fragment din Creștinismul timpuriu și paideia greacă, traducere de Bogdan Mincă, Editura Spandugino, 2025)
Credit foto: Wikimedia Commons
