Era în vremea pandemiei de COVID. Ierarhul Teodosie al Constanţei înfierbînta o adunare de credincioşi contra vaccinului, pe motiv că boala şi combaterea ei ţin de o invenţie anticreştină. Un reporter l-a întrebat pe unul dintre participanţi ce are împotriva măsurii medicale. Adaptînd o formulă din vocabularul conspiraţionist, omul a răspuns că icoanele nu se îmbolnăvesc şi nu se vaccinează, iar credincioşii fac la fel: sînt feriţi de boală şi n-au nevoie de vaccin. Insul socotea, aşadar, că are cam aceeaşi condiţie ca imaginea sfîntă ori ca sfîntul din icoană. El, omul particular, vulnerabil faţă de viruşi biologici şi mentali, nu vedea să fie vreo deosebire însemnată între el şi omul desăvîrşit, pătruns de Duh. Îmbunătăţirea lăuntrică, strădania credinţei nu mai erau cine ştie ce necesare. Omul era rezolvat. Se credea similar icoanei. Înrudirea între cei doi avea loc la nivel fizic, printr-un comportament corporal identic. Propaganda religioasă stropşită de ierarhul constănţean îi încredinţa pe adepţi că deveniseră posesori ai credinţei sănătoase, în opoziţie cu mulţimile decăzute de vaccinaţi.
Identificările brute cu modelul sfînt au ajuns un fenomen destul de frecvent în zilele noastre. Extremiştii musulmani sînt cei mai productivi în această privnţă. Ei au obsesia de a se transpune – ca înfăţişare şi limbaj – în epoca Profetului şi a însoţitorilor lui; stabilesc fantasmatic o continuitate anistorică între propriul ego şi figurile exemplare ale islamului. Ignoranţi faţă de istoria tradiţiei lor, îi inventează originile recurgînd la date difuzate pe Internet de imami radicali. Se pun în rolul personajelor venerate, îşi arogă autoritatea modelelor pentru a defini încruntat „adevărata” credinţă, se folosesc de prestigiul celor vechi pentru a comite atrocităţi asupra „necredincioşilor” în ceea ce declară a fi „războaie sfinte”. Jacqueline Chabbi, specialistă în istoria islamului, observa într-un articol („Islamul în faţa propriului trecut. Deficitul de istorie”, în revista Raison présente, 2013) că acest furt de identitate se manifestă mai ales prin adoptarea unei înfăţişări şi a unei conduite exterioare, pretinse a fi cele ale Profetului: „veşmînt, pilozitate, mod de a vorbi, de a merge, gestică, aer detaşat şi superior, care izbucneşte adesea în acuze vituperante. E un soi de comportament maniacal, care îl absoarbe pe adept”. În acest caz, coincidenţa insului cu modelul sfînt nu e doar retorică, punctuală, e laborios fabricată din ideologie radicală şi din recuzită fizică, e instalare închipuită în personalitatea venerată.
Arogîndu-şi statura modelului, extremistul religios scapă de propria identitate, socotită nesatisfăcătoare; se proiectează într-un rol de putere, pe care o exercită cu nelimitarea unei instanţe absolute. Iar această putere „grea”, ce poate merge pînă la arbitrar, cruzime arhaică şi violenţă, se sprijină pe o inconsistenţă, pe fantasme. Spiritul, mesajul divin – pe care extremistul are pretenţia că le reprezintă exemplar – ajung, în acest caz, produsul unei iluzii, al unei răsturnări: se manifestă printr-o imitaţie de ordin periferic, material. Mintea extremistului, ca şi religia lui o iau pe pustiile obiectivării reductive.
Un caz recent de instalare în modelul divin e cel al lui Trump. Aici nu mai e vorba despre mujahedini fanatici, nici despre un ins ameţit de elucubraţii conspiraţioniste. E vorba despre un şef de stat, pînă de curînd statul campion al democraţiei. Produsă de IA, imaginea lui Trump purtînd hlamidă roşie şi iradiind lumină, se pleacă mizericordios spre un ins lungit pe patul de suferinţă, înconjurat de rugătorii, asistenţii medicali şi militari ai „tămăduitorului”. Ce-i drept, de data asta, imaginea uzurpatoare, difuzată pe Internet, a stîrnit critici şi indignare chiar printre adepţii MAGA; curînd după apariţie a fost ştearsă, lăsînd în urmă belşug de ironii mediatice. Dar „christicul” Trump nu s-a tulburat, şi-a declarat ingenuu rolul de vindecător. Al cui? Al Americii, căreia îi subminează ordinea democratică? Al lumii, de unde vrea să şteargă orice principii şi reguli internaţionale şi pe care a aruncat-o în criza combustibilului? Oricum, Trump e aşa de haotic vanitos că pretenţiile lui nu prea sînt de luat în seamă, realitatea le denunţă în fiecare clipă. În el nu nevoia de identitate mai înaltă a dus la analogia cu Iisus. Propriul ego e prea umflat ca să mai aibă nevoie de proptele. Dumnezeu îi slujeşte doar ca element pe care nu pregetă să-l includă în propaganda autoslăvitoare.
Deşi nu-i place, Trump se mişcă totuşi într-o lume liberă, pe care nu a reuşit s-o dezorganizeze integral. În ea sînt posibile reacţiile şi analizele critice, demersurile în Justiţie, demonstraţiile de protest. Identificarea cu modelul sfînt nu prinde, e respinsă de majoritatea societăţii. Dar în Rusia lui Putin, în Iranul Gărzilor Revoluţiei, în spaţiile dominate de extremismul religios, sfinţirea puterii brute nu întîmpină rezistenţă. Cei care ar încerca să critice deturnarea religiei în scopul dictaturii ar fi / sînt reprimaţi ori ucişi cu sălbăticie.
Ce mai au toate astea cu credinţa? Credinţa nu încurajează evlavia politică, nu dă preeminenţă spectacolului religios, refuză obiectivarea în rituri de faţadă. În toate religiile, credinţa înseamnă în primul rînd interioritate (suflet, inteligenţă, spirit) îndreptată spre polul divin.
În spaţiul musulman, de pildă, rădăcina arabă JHD de la care derivă cuvîntul jihad (război, luptă) produce de asemenea termenul istajhada (a reflecta, a medita, a cerceta). Lupta e înţeleasă în primul rînd ca efort în orice domeniu. Ijtihâd înseamnă strădanie pentru pătrunderea sensurilor Coranului şi pentru aplicarea lor chibzuită, realistă, unor situaţii noi (cf. Michel Dousse, cercetător în studiul comparativ al monoteismelor). După un cuvînt al Profetului, „marele război sfînt” e cel interior, continuu, pe cînd doar „micul război sfînt” priveşte acţiunea exterioară, de judecat în orizontul celui dintîi.
Christos are cuvintele cele mai severe împotriva „făţarnicilor”, care mărginesc credinţa la faţadă bombastică şi se expun pe ei înşişi drept „perfecţi”. „Cînd postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii... ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei, 6, 16-18). Discriminarea e tăioasă. „Făţarnicul” e insul care reduce realul la suprafeţe, la planeitate inconsistentă, insensibil faţă de înrădăcinarea realului în „ascunsul” divin. Toate cuvintele lui Christos, de-a lungul învăţăturii sale, se străduiesc să trezească interioritatea profundă a omului, să revigoreze în om verticala spirituală.
Astăzi, fenomenele dominante în cele trei religii monoteiste acoperă cu zgomotul lor interioritatea orientată spre divin, sînt un obstacol pentru convergenţa inteligenţelor spirituale, cea din care ar decurge convivialitatea comunităţilor şi a persoanelor. Astăzi în prim-plan stau instrumentările religios-politice, identitar agresive, ţinînd de o religiozitate brută. Reflecţia religioasă are de criticat, de denunţat această dezorientare a credinţei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
