Nu-i greu să evocăm sumar modelul din care descindem cu toții, respectiv autorii și cititorii de „conținut” umanistic. Cu sau fără traumaticele paranteze totalitare din veacul 20, sîntem – mai exact, eram pînă ieri – moștenitorii relativ mulțumiți și mai curînd inerțiali ai antropocentrismului renascentist, asortat cu heliocentrismul revoluției copernicane, cu reabilitatea Antichității păgîne și cu acel cult rațional al cunoașterii științifice din care s-a maturizat modernitatea, urmată, printr-un reflux demitologizant, de postmodernitate. În respectiva paradigmă, fără concurență și plină de potențial demonstrat, omul redevenea măsura tuturor lucrurilor. Chiar dacă nu mai era stăpînul singular al Creației divine, el rămînea înnobilat ca purtător al unei imago Dei. Sinteza pornită în secolul al XV-lea din platonica Italia a reîmpăcat Biblia și Olimpul într-o unică armonie, precum în desenul leonardesc, după Vitruviu, păstrat la Veneția. Toate generațiile educate de la 1500 pînă azi au practicat limbile clasice, s-au pasionat de micro- și macrocosmos, au pus cultul Cărții în centrul vieții intelectuale. Renașterea reproducea – la altă scară, cu instrumente mai evoluate și un cadru virtualmente global – tocmai veacul de aur al patristicii, cînd pacea constantiniană prezidase logodna dintre Atena și Ierusalim (împletind tradiția socratică și adevărul revelat).
Trec abrupt la subiect. Toate acestea nu-și schimbă de acum înainte doar suportul (așa cum tiparul a înlocuit manuscrisul sau cum printul s-a digitalizat, în anii 2000). Își schimbă, prin revoluția AI și dinamica sa exponențială, însăși natura: urmează să redefinim radical scopul umanității. Pînă una-alta, drepturile de autor, ierarhiile de merit, conceptul paideic de „elită” și dialectica magistru-discipol primesc în plină figură o pală de uragan care le mătură premisele și le suspendă funcționarea tradițională. Noile modele LLM – tot mai gurmande și ceva mai scumpe – se autodepășesc cu fiecare „ediție” într-o manieră de-a dreptul paralizantă (atît pentru cei care știu să le exploateze puterea integral, cît și pentru cei care le ignoră dezinvolt, preferînd să nu dramatizeze fenomenul). Deocamdată plutim într-un fluviu de confuzii. Încă nu înțelegem ce ni se întîmplă, chiar dacă „literatura critică” despre AI crește cît muntele. Unii cred că e o „bulă” care se va sparge, precum bula dot.com de acum două decenii. Europenii investesc în centre de date de zece ori mai puțin decît americanii, se uită la concurența acestora cu China și se laudă cu obișnuitele lor reglementări, deși știu prea bine că asta e o cursă geopolitică fără prizonieri (nu poți legifera inevitabilul). Alții au început să implementeze fluxuri agentice în întreprinderi, fără să aibă cheia de aur a unui control care să evite dezastrele. Cu toții sîntem intrigați și simultan pasionați de ceea ce noul oracol delphic ne oferă gratuit sau la prețuri încă modice, făcînd din oricine știe să întrebe deținătorul unei cunoașteri privilegiate: lux al detaliilor, absolut al rigorii sistematice, orizont la limită nesfîrșit, prin concatenarea tuturor subiectelor.
Știm proto-istoria filozofică a Inteligenței Artificiale, de la mașina (Ars Magna) imaginată de Raymundus Llull în secolul al XIII-lea (mecanizarea combinațiilor unui anumit set de categorii produce adevăr valabil), trecînd prin leibniziana mathesis universalis, pascalina, dar și mașina din Laputa lui Swift (prin care savanții generează cărți rotind un cadru cu cuvinte aleatorii). În povestirea Tlon, Uqbar, Orbis Tertius (Ficciones, 1944), Borges descrie o lume ideală unde toate cărțile au un singur autor și acela e anonim. Puneți asta în paralel cu Pierre Menard, autorul lui Don Quijote... Dacă „fiecare scriitor își creează precursorii”, tema „autorului universal” devine implacabilă: e doar o chestiune de timp. Sîntem foarte aproape de acest T-Zero, în care tot ce vom fi scris devine proprietatea tuturor... Văd emergența fulminantă a Inteligenței Artificiale și ca pe un eveniment teologic menit să ne amintească uitatul adevăr că lumea însăși are un singur Autor (pe care Blaga îl numise „Marele Anonim”).
