În lumea veche, legea ospitalităţii cerea ca, înainte de a-i cunoaşte identitatea, să-l primeşti cu cinste pe cel sosit. Călătorul era cordial întîmpinat în calitatea lui de străin, era salutat ca unul venit de departe, poate din altă parte. Telemah, ajuns la Pilos înaintea lui Nestor, apoi la Sparta, în faţa lui Menelaos, e poftit în adunarea locului, e ospătat cu o grijă aleasă, fără nici o cercetare despre cine este (Odiseea, III, 44-85; IV, 30-94). Abia după împlinirea acestei exigenţe rituale, străinul e poftit să-şi spună originea şi povestea care l-a pornit la drum. Primul moment al ospitalităţii se adresează unei fiinţe care întrupează alteritatea, e întîlnirea autohtonului cu o alteritate încă neparticularizată, amplă, plină de posibilităţi, misterioasă; poate fi o alteritate radicală, una care depăşeşte umanul. Călătorul poate veni din alte registre de fiinţă, poate fi un mesager al zeilor sau un zeu el însuşi. Această aşteptare a transcendenţei colorează, pentru gazdă, atitudinea cu care îşi primeşte oaspetele. Mitologia greco-romană e plină de episoade privind buna primire datorată divinităţii atunci cînd, sub chip de stăin, binevoieşte să facă o vizită unui pămîntean; e ceea ce se numeşte theoxenia. În fond, a-l primi pe călător cu respect şi căldură însemna, în Grecia veche, a primi pe cineva asupra căruia veghează Zeus „ocrotitorul oaspeţilor”.
În episodul biblic de la Mamvri (Geneza, 18, 1-33), Avraam „aleargă din pragul cortului său în întîmpinarea” acelui călător întreit şi unu, în care patriarhul percepe divinul. „Doamne, de am aflat har înaintea ta, nu ocoli pe robul tău! Se va aduce apă să vă spălaţi picioarele şi să vă odihniţi sub acest copac. Şi voi aduce pîine şi veţi mînca, apoi vă veţi duce în drumul vostru, întrucît treceţi pe la robul vostru”. Odihna, masa bogată – „unt, lapte şi viţelul gătit” – sînt oferite unui călător pe care Avraam îl percepe ca fiind de neoprit în călătoria sa, e cineva „care trece”; după o scurtă descindere, cînd acceptă să consume ofranda hranei, anunţă naşterea lui Isaac şi negociază cu Avraam soarta Sodomei şi a Gomorei, mesagerul pleacă, se reîntoarce în nivelul de realitate propriu.
În mediul biblic, ca şi în cel greco-roman, „iubirea de străini” ca aşteptare a transcendenţei nu era rezervată personajelor de seamă. Oricine practica ospitalitatea putea avea aceeaşi experienţă. Epistola către Evrei 13, 2, se adresează oricărui credincios: „Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă îngeri”.
Ospitalitatea, ca practică spirituală, cuprinde aşadar o trăsătură aparte. Ea se mai numeşte „iubire de stăini”, philoxenia. Ea te pune în situaţia de a-l primi pe călător în calitatea lui de „străin”, acceptîndu-i acestuia deosebirile faţă de datele şi apartenenţa ta, înţelegînd distanţa de la care el vine către tine. Doar aşa, simbolismul philoxeniei îşi păstrează caracterul mobilizator, susţine deschiderea spre celălalt, spre Altul.
Gesturi care fac parte din viaţa imediată pot evoca, la scara lor concretă, acest înţeles al ospitalităţii. De pildă, ceea ce s-a petrecut în Serbia anului 2025, în plinul demonstraţiilor de protest faţă de corupţia regimului lui Alexandar Vučić (cf. Jean-Arnault Dérens, Serbie: l’Église orthodoxe, soutien du régime?, religion.info, 15.01.2026).
Majoritatea protestatarilor care ies, de cîţiva ani, cu miile în stradă sînt creştini. În martie 2025, studenţii musulmani bosniaci de la universitatea din Novi Pazar au pornit pe jos spre Belgrad ca să li se alăture. Sînt membri ai unei comunităţi pe care autorităţile şi naţionaliştii sîrbi o tratează cu suspiciune, socotind că ea stînjeneşte omogenitatea etnică şi religioasă a ţării. De astă dată, studenţii de la Novi Pazar s-au aflat, alături de sîrbii creştini, în centrul mişcării pentru democraţie. Era perioada ramadanului; în fiecare etapă, la sfîrşitul zilei, au fost întîmpinaţi de gazde sîrbe, care au avut grijă să le pregătească hrană halal, pentru iftar, masa de ruptură a postului. În preajma lui 1 noiembrie, la un an de la tragedia de la Novi Sad, ei au realuat marşul pentru marea demonstraţie de comemorare. Cum autorităţile le-au interzis accesul în spaţiile de popas prevăzute, comunitatea de la celebra mănăstire Studenica, întemeiată de Ştefan Nemanja, le-a oferit găzduire în incinta ei. Mitropolitul Justin de Žička a aprobat gestul, declarînd că toate mănăstirile din eparhia lui vor fi deschise studenţilor din Novi Pazar, indiferent de religia lor. A fost de ajuns pentru a-l face pe mitropolit ţinta unei anchete a Sf. Sinod, care să-l împingă să-şi părăsească funcţia. Biserica oficială sîrbă e coalizată cu regimul Vučić; militează pentru un tip de societate închisă, supusă propagandei naţionalist-religioase, rudă cu cea forjată de Putin şi de patriarhul Kirill în Rusia.
Întîmpinarea cordială a diversităţii religioase, susţinută de mitropolitul Justin, e un semn de regenerare, într-un spaţiu traumatizat de rănile conflicetelor etnice şi religioase. E semnul unui suflu nou.
Mai larg, întîlnirea fraternă a religiilor poate constitui un exerciţiu spiritual puternic. El cere simultan adîncirea luminoasă în propria tradiţie şi atenţia inteligentă faţă de alteritate. E un exerciţiu pe care, astăzi, „mondializarea” ni-l pune în faţă cu o acuitate necunoscută secolelelor anterioare. Circulaţia informaţiei şi a persoanelor face din diversitatea religioasă o evidenţă pe care nimeni nu o poate ignora. Din nefericire, ceea ce ocupă astăzi centrul scenei sînt extremismele religioase, raporturile conflictuale între ideologii slujite de vocabular religios, exclusivismele. E ca şi cum referinţa supremă ar fi „regionalizată”, revendicată de fiecare grup radical numai pentru sine, înrolată în interese socio-religioase limitate şi agresive.
A recupera conştiinţa universalului lui Dumnezeu, a întîmpina diversitatea religioasă în orizontul atotprezenţei Lui: iată ceea ce, potrivit Părintelui Andrei Scrima, constituie un „test capital” al faptului religios, specific timpului nostru (cf. dialogul cu Andrei Pleşu în vol. Teme ecumenice, Humanitas, 2004). Or, spunea el, acest test, care e pus în faţa credinţei şi a inteligenţei spirituale, implică şi tema lui Dumnezeu necunoscut sau ascuns. A întîlni – prin studiu, înţelegere, dialog – celelalte tradiţii spirituale, valorile culturii laice, chipurile umane neasemenea etnic, religios, cultural înseamnă a vedea în ele locuri de prezenţă şi de manifestare a lui Dumnezeu. E o prezenţă uneori surprinzătoare, nefamiliară sau neexplicită care cere travaliul recunoaşterii. Andrei Scrima invoca marea Judecată din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: „Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat...”. „Judecata din urmă”, spunea Andrei Scrima, „nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde el nu e declarat. Or, «acolo» Christos e inclus şi e incluziv; nimic nu rămîne în afara lui”.
Dumnezeu însuşi şi propria credinţă cer aşadar privirea deschisă spre străin, inteligenţa descoperirii, ospitalitate spirituală.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Mitropolitul Justin de Žička
